Traducere din spaniolă și note de Cornelia Rădulescu
Seria de autor Isabel Allende, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2018
Isabel Allende: 23 de cărți publicate, traduceri în peste 35 de limbi; peste 70 de milioane de exemplare vândute; 15 doctorate onorifice; 60 de premii în peste 15 țari; 2 filme de succes realizate după romanele sale.
În mijlocul unui viscol care paralizează orașul New York, personajele acestui roman se luptă, fiecare în felul său, cu iarna: o jurnalistă chiliană plină de viața, o tânără guatemaleză aflată ilegal în SUA și un profesor universitar circumspect. Toți trei, uniți într-o aventură dramatică, își vor descoperi forța interioară și vara de neînvins pe care o poartă în suflet. O carte despre solidaritate, iertare și despre puterea magică a dragostei.
„Această poveste de iarnă are ceva care poate topi orice inimă înghețată.“
Kirkus Reviews
„În acest roman minunat de mistere, aventură și dragoste, Allende pendulează între trecut și prezent, între Brooklyn și Guatemala, Chile și Brazilia. Veți scotoci după iubire și răspunsuri —dar adevărata recompensă a cărții este mesajul mereu actual despre semnificația cuvântului «acasă».“
People
„Precum Chaucer, Shakespeare și Austen, Allende urmează structura clasică a comediei romantice: aduce împreună o femeie curajoasă și un bărbat care suferă de stomac și susține că nu va mai iubi niciodată. Dincolo de iarnă descrie o poveste de dragoste târzie, cea dintre Lucía și Richard, cu tot umorul, tensiunile și farmecul pe care ni le putem dori.“
Washington Post
„Impregnat de lirismul caracteristic lui Isabel Allende și ingenios construit, romanul de fața pune în discuție într-un mod magistral ce înseamnă a respecta, a ocroti și a iubi.“
Publishers Weekly
„Allende împletește suspansul cu povestea de iubire, înzestrând cele trei personaje principale cu generozitate, energie și pasiune.“
The National Book Review
În Brooklynul înzăpezit, o tamponare ușoară în trafic declanșează o vibrantă poveste de iubire târzie. Richard Bowmaster, un profesor universitar ipohondru și solitar, lovește mașina condusă de o guatemaleză, Evelyn Ortega, care trăiește și lucrează ilegal în casa unui afacerist dubios. Ceea ce la început pare un accident minor ia o turnură neașteptată când tânăra, în mod evident terorizată, sună la ușa lui Richard. Speriat, acesta cere ajutorul Lucíei Maraz, proaspăta lui chiriașa și colegă, o chiliană greu încercată de viața, dar voluntară și optimistă. În jurul acestor trei personaje se construiește un roman bogat, palpitant și de mare intensitate emoțională, tratând teme de acută actualitate—violența, imigrația, migrația economică și efectele ei asupra copiilor—, în care sunt prezente, ca în multe dintre cărțile lui Isabel Allende, elementul magic și încrederea într-o forța capabilă să ajute la restabilirea ordinii și a justiției naturale.
ISABEL ALLENDE, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani și lucrează ca ziaristă. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant și devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) și Planul infinit (1991). În 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură volumul Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) și Portret în sepia (2000), volumul de memorii Țara mea inventată (2003) și romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în 2007, volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, în 2011, Caietul Mayei, iar în 2012, volumul Dragoste. În 2014 vede lumina tiparului thrillerul Jocul RIPPER, în 2015, romanul Amantul japonez și, în 2017, Dincolo de iarnă. În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalière de l’Ordre des Arts et des Lettres, în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters, iar în 2014 i s-a decernat Presidential Medal of Freedom.
– Fragment –
Richard s-a uitat la ceas: era zece fără douăzeci, nici măcar Martorii lui Iehova, care bântuiau prin cartier de vreo două săptămâni în căutare de adepţi, n-ar fi venit atât de târziu. Intrigat, s-a dus la uşă, fără să aprindă lumina, şi a privit prin geam, zărind un fel de mogâldeaţă. Voia să plece, dar soneria s-a auzit din nou. A aprins lumina şi a deschis uşa.
Abia luminată de becul slab care o contura în noaptea neagră, în faţa lui se afla fata cu hanorac, pe care a recunoscut-o pe dată. Zgribulită, cu capul vârât între umeri şi chipul umbrit de glugă, părea şi mai mică decât în urmă cu câteva ceasuri. „Da?“ a mormăit el, iar drept răspuns fata i-a întins cartea de vizită pe care i-o aruncase în maşină şi pe care figurau numele, funcţia de la universitate şi adresele de la birou şi de acasă. A rămas în prag cu cartea de vizită în mână, neştiind ce să facă, preţ de un minut întreg, până când viscolul şi ninsoarea care năvăleau pe uşa deschisă l-au împins să reacţioneze: a păşit în lături, i-a făcut fetei semn să intre şi a închis uşa. După care a rămas încremenit, uitându-se la ea.
— Nu trebuia să veniţi aici, domnişoară, trebuie să sunaţi direct la societatea de asigurări, a bâiguit.
Fata tăcea. Nemişcată, semăna cu o stafie îndărătnică. N-a reacţionat nici când i s-a repetat că trebuia să sune la asigurări.
— Vorbiţi engleza? a întrebat Richard în cele din urmă. Nimic. A repetat întrebarea în spaniolă, fata era scundă, poate că provenea din America Centrală, deşi putea fi vorba şi de sud-estul asiatic. A murmurat ceva de neînţeles, nişte cuvinte care sunau ca o apă care picură întruna. Situaţia se prelungea cam prea mult, aşa că Richard a poftit-o în bucătărie, unde era mai multă lumină şi poate aveau să comunice mai bine. Fata l-a urmat cu privirile în pământ şi păşind exact pe unde păşea el, de parcă ar fi mers pe sârmă. Richard a eliberat masa de hârţoage şi i-a tras un taburet.
— Regret că v-am lovit, sper că n-au fost daune serioase…
A repetat apoi în spaniola lui precară, fata a clătinat din cap în semn de negaţie. A continuat să se chinuie inutil încercând să afle ce căuta la el acasă la ora aceea târzie: accidentul uşor nu justifica starea ei, părea terorizată, poate că fugea de cineva sau de ceva.
— Cum vă numiţi? Cu greu, împiedicându-se la fiecare silabă, fata şi-a rostit numele: Evelyn Ortega. Depăşit de situaţie, Richard şi-a dat seama că avea nevoie de ajutor ca să scape de vizita inoportună. Câteva ore mai târziu, analizând cele întâmplate, avea să se mire că apelase la chiliana de la subsol. De când o cunoştea, femeia se dovedise a fi o profesionistă capabilă, dar de ce să fi fost pregătită să rezolv e un inconvenient atât de neobişnuit ca acela?
La zece seara, Lucía Maraz a auzit telefonul. Doar fiică-sa Daniela putea suna la o astfel de oră. Ei bine, era Richard care o ruga să urce imediat la el. După ce dârdâise o zi întreagă, Lucía se încălzise în fine în pat şi n-avea nici un chef să-şi părăsească cuibul pentru cineva care o condamnase să vieţuiască într-un iglu şi care îi refuzase compania cu o seară înainte. Mai ales că nu exista acces direct de la subsol, trebuia să se îmbrace, să-şi croiască drum prin zăpadă şi să urce douăsprezece trepte alunecoase; Richard nu merita un asemenea efort.
Săptămâna trecută îi reproşase că apa câinelui îngheţase peste noapte, dar nici atunci omul nu a reuşit să ridice temperatura, s-a mulţumit să-i dea o pătură electrică, un obiect nefolosit de decenii şi care, odată băgat în priză, scosese fum şi produsese un scurtcircuit. Frigul era cel mai nou motiv de nemulţumire, înainte mai fuseseră şi altele; de exemplu, noaptea auzea prin pereţi ceva ce semăna cu o adunare şoricească, dar proprietarul susţinea că aşaceva nu era cu putinţă, pisicile lichidau rozătoarele, zgomotul provenea de la ţevăria ruginită şi de la lemnăria veche.
— Iartă-mă că te sun la ora asta, Lucía, dar am nevoie de ajutor, e o problemă serioasă.
— Ce problemă? Dacă nu eşti rănit şi nu sângerezi, aşteaptă până mâine.
— Uite, o persoană latino-americană isterică mi-a năvălit în casă şi nu ştiu ce să fac. Eu nu pricep mai nimic, poate o ajuţi tu…
— Bine, ia o lopată şi vino să mă dezgropi din nămeţi, a acceptat ea, mânată de curiozitate.
Ceva mai târziu, încotoşmănat precum un inuit, Richard a scos-o din casă împreună cu Marcelo şi a adus-o la el, unde era aproape la fel de frig. Bombănind ceva despre cei ce se zgârcesc la căldură, Lucía l-a urmat în bucătăria în care mai fusese şi înainte. Abia ajunsă în Brooklyn, îl vizitase sub pretextul de a-i găti o cină vegetariană, cu gândul că asta i-ar fi putut apropia, numai că tipul s-a dovedit recalcitrant. Pentru ea, vegetarienii erau nişte ex- centrici care nu fuseseră niciodată flămânzi, cu toate astea s-a apucat de gătit. Richard a dat gata cele două feluri, i-a mulţumit şi nu i-a întors gestul. Cu acea ocazie Lucía constatase ce viaţă austeră ducea gazda sa. Printre obiecte de mobilier puţine, banale şi în stare îndoielnică strălucea un pian cu coadă. Miercuri şi sâmbătă seara în văgăuna ei ajungeau acordurile recitalurilor date de Richard, alături de alţi trei muzicieni care se adunau din plăcerea de a cânta. Şi o făceau bine, credea ea, deşi nu prea avea ureche şi nici cultură muzicală. Aşteptase în van, luni în şir, să fie invitată să asculte un cvartet…
Richard ocupa dormitorul cel mai mic din casă, patru pereţi şi o ferestruică de deţinut, plus salonul de la parter, transformat într-un depozit de tipărituri. La fel de poto- pită de teancuri de cărţi, bucătăria era recognoscibilă prin chiuvetă şi prin maşina capricioasă de gătit cu gaz, care se aprindea singură, fără intervenţia omului, şi imposibil de reparat, fiindcă nu se mai găseau piese de schimb.
Persoana despre care îi vorbise Richard era o pitică. Aşezată la masa rustică ce slujea drept birou şi masă de sufragerie, cu picioarele bălăbănindu-i-se fără să atingă po- deaua, vârâtă într-un hanorac galben aprins, cu gluga trasă pe cap, şi încălţată cu cizme de pompier. Nu părea defel isterică, dimpotrivă, mai degrabă năucită. Nici n-a băgat-o în seamă, dar Lucía s-a dus la ea cu mâna întinsă, cu Marcelo în braţe şi nescăpând din priviri mâţele zburlite:
— Lucía Maraz, sunt chiliană.
Din hanoracul galben a ieşit o mânuţă tremurătoare de copil, care a strâns-o moale pe-a Lucíei.
— O cheamă Evelyn Ortega, a anunţat Richard, dre gându-şi vocea nervos. I-am tamponat maşina venind de la veterinar. Mi s-a otrăvit o pisică, a înghiţit nişte antigel. Cred că e speriată de ceva. Vorbeşte cu ea, o să vă înţelegeţi.
— De ce?
— Pentru că eşti femeie. Şi pentru că vorbeşti limba mai bine decât mine.
Lucía i s-a adresat în spaniolă fetei ca să afle de unde era şi ce se întâmplase. Ieşind din starea catatonică, fata şi-a lepădat gluga şi şi-a pironit privirile în pământ. Nu era pitică, era o tânără slabă şi scundă, cu un chip şi nişte mâini deosebit de delicate, tenul de nuanţa lemnului şi părul negru strâns la ceafă. Pesemne amerindiană, şi-a zis Lucía, poate mayaşă, deşi trăsăturile tipice acestei rase nu erau foarte pronunţate, adică nas acvilin, pomeţi mar- caţi şi ochi migdalaţi. Richard i-a spus că putea avea toată încrederea în Lucía, vorbind tare, în ideea că străinii înţeleg engleza dacă răcneşti. A funcţionat: cu un glas ca de canar, fata a lămurit că era din Guatemala. Se bâlbâia atroce, era greu s-o înţelegi, când termina o frază nu mai ştiai care fusese începutul.
Lucía a dedus că Evelyn luase maşina stăpânei ei, o anume Cheryl Leroy, fără s-o anunţe pentru că dormea; că după ce fusese lovită de maşina lui Richard nu se întorsese acasă, dar nu a spus şi de ce; nu de doamna îi era frică, ci de domnul Leroy, care avea o fire aprigă şi era periculos; că mersese dintr-un loc în altul, încercând să găsească o soluţie, zăpăcită; capacul deteriorat al port bagajului se mai căscase pe drum, se oprise să-l lege cu şiretul hanoracului; străbătuse în tot acest timp diferite locuri din oraş, dar nu staţiona mult ca să nu atragă atenţia şi să nu se înzăpezească; la una dintre aceste opriri zărise pe jos cartea de vizită a lui Richard şi venise aici, dintr-un impuls disperat.
În timp ce Evelyn stătea în continuare pe taburet, Richard a tras-o deoparte pe Lucía şi i-a spus că, după părerea lui, fata avea probleme mentale sau era drogată.
— De ce crezi asta? a întrebat ea, tot pe şoptite.
— Nici să vorbească nu poate, Lucía.
— Păi, e bâlbâită, nu ţi-ai dat seama?
— Zău?
— Sigur, omule! Şi e speriată, biata fată.
— Cum o putem ajuta?
— E târziu, acum nu putem face nimic. Ce-ar fi să rămână peste noapte aici şi mâine s-o ducem la angajatorii ei şi să le explicăm povestea cu accidentul? Asigurarea ta va plăti reparaţia, nici o problemă, nu vor avea de ce să facă scandal.
— Doar că a luat maşina fără să ceară voie. O s-o dea afară.
— Vedem mâine. Deocamdată trebuie să o liniştim.
Din bombardamentul de întrebări la care o supusese, aflase câte ceva despre viaţa pe care fata o ducea la familia Leroy, pentru care lucra. Evelyn nu avea un program fix, teoretic lucra de la nouă la cinci, dar practic stătea toată ziua cu copilul pe care îl îngrijea şi cu care dormea. Adică echivalentul a trei ture normale. Era plătită mult sub ce se practica, au calculat ei, totul semăna cu munca forţată sau cu sclavia, dar fetei nu-i păsa: avea un acoperiş deasupra capului şi era în siguranţă. Doamna se purta foarte bine cu ea, domnul o ignora, rareori îi cerea câte ceva. Domnul Leroy se purta la fel de rece şi dispreţuitor şi cu nevastă-sa, şi cu fiu-său. Era un tip violent şi toţi îi ştiau de frică, mai ales soţia. Când va afla că a luat maşina…
— Calmează-te, n-o să păţeşti nimic, a intervenit Lucía.
— Rămâi să dormi aici, a spus Richard. Nu e chiar atât de grav, te vom ajuta.
— Acum ne-ar prinde bine ceva de băut. Ai aşa ceva, Richard? O bere poate?
— Ştii bine că nu beau, Lucía.
— Atunci nişte iarbă, presupun că ai. Ne va fi de folos, Evelyn e moartă de frică, iar eu de frig. Richard a dedus că nu era cazul să facă figuri şi a scos din frigider o cutie cu negrese cu marijuana.
Obţinuse de câţiva ani aprobare pentru marijuana de uz medicinal, pentru ulcerul şi durerile lui de cap. A tăiat trei bucăţi. Lucía a dat să-i explice fetei proprietăţile produsului, dar Evelyn a mâncat fără să întrebe nimic.
— Ţi-o fi foame, cu toată tevatura asta precis că n-ai pus nimic în gură. Ne trebuie ceva cald, a hotărât Lucía, deschizând frigiderul. Dar aici nu e nimic, Richard!
— De obicei, sâmbăta e zi de cumpărături pentru toată săptămâna, dar azi n-am putut din cauza zăpezii şi-a pisicii.
Ea şi-a amintit de supa cea săţioasă de acasă, dar nu s-a văzut ieşind iar şi revenind cu oala în braţe pe treptele acoperite cu gheaţă. A reuşit să pregătească pâine prăjită fără gluten şi cafea cu lapte fără lactoză, în timp ce Richard se plimba de colo-colo bombănind, iar Evelyn îl mângâia compulsiv pe Marcelo. Trei sferturi de ceas mai târziu tustrei pluteau într-o ceaţă dulce lângă şemineul aprins. Richard pe jos, sprijinit de perete, Lucía trântită pe o pătură cu capul pe picioarele lui. O intimitate care n-ar fi fost cu putinţă în condiţii normale.
Evelyn încălecase singura pernă din încăpere, călăreţ minuscul, şi-l ţinea în braţe pe Marcelo. Negresa avusese la ea un efect contrar: în vreme ce Richard şi Lucía se relaxaseră şi, cu ochii aproape închişi, încercau să rămână treji, Evelyn, euforică, le povestea bâlbâindu-se traseul tragic al vieţii sale. S-a dovedit că ştia mai multă engleză decât crezuseră iniţial, dar uita tot când avea emoţii mari. Se făcea înţeleasă cu neobişnuită elocvenţă în spanglish, amestecul de spaniolă şi engleză care e limba oficială a multor hispanici din Statele Unite. Afară zăpada acoperea lin Lexusul alb. În următoarele trei zile, când viscolul a renunţat treptat să biciuie uscatul şi se dizolva deasupra oceanului, vieţile Lucíei Maraz, a lui Richard Bowmaster şi a lui Evelyn Ortega aveau să se întreţeasă în mod irevocabil.
