Despre cum să nu te pierzi pe tărâmul poeziei

Am scris câteva rânduri (pentru revista Orizont, numărul din aprilie) despre Don Quijote la cald, imediat după premieră. De data aceasta, îmi propun să insist asupra unor detalii ce țin de construcția spectaculară, fără nicio pretenție legată de epuizarea subiectului.

Spectacolele lui Alexandru Dabija rămân în continuare sursă de studiu, fie și pentru că regăsim în fiecare nouă montare aceeași plăcere de a lucra cu actorii și aceeași răbdare de a scoate în evidență sensurile multiple ale textului. Don Quijote, o adaptare contemporană a celebrului roman, ridica problema pastișei, dar în aceeași măsură și pe cea a relației cu publicul – în ce măsură spectatorii vor fi dornici să intre în joc, să devină partenerii actorilor, astfel încât dialogul să se desfășoare sub semnul firescului (aș risca să spun „al normalității”, dar ar trebui să explic mult despre ce reprezintă „normalitatea” în zona artelor spectaculare). În partea a doua a spectacolului, autorul (James Fenton) devine personaj în propria lui poveste printr-un gest foarte simplu/natural: un picior lăsat să atârne în aer, deasupra podelei scenei, el fiind pe podiumul de la perete (cei care ați fost la Teatrul Act la cel puțin un spectacol știți la ce mă refer). O scenă aparent simplă, dar care așază definitiv spectacolul într-o anumită ramă și rezolvată uluitor de eficient de Dabija. Iosif Paștina joacă multe roluri în Don Quijote, dar cel al scriitorului i se potrivește perfect; e un dublu al lui Don Quijote, o oglindă în care acesta se studiază, dar nu se regăsește. Alexandru Dabija menține diferența scriitor – personaj și bine face, pentru că în acest fel nu alimentează eterna discuție „câtă (auto)ficțiune este într-un text literar”.

Monologul de final, cu un Don Quijote învins, stând într-o rână și uitându-se la toți cei care roiesc în jurul lui, este de o tristețe covârșitoare.

Un om nu poate glumi cu sufletul său, Sancho. Simt că moartea a pus gheara pe mine. Simt că-s c-un picior dincolo.

E un spațiu (dramatic, ficțional, dacă vreți) în care se întâlnesc scriitorul și personajul și fiecare din cei doi încearcă să se regăsească în celălalt, dar mai ales pe sine. E o revenire în matcă a lucrurilor, după toate luptele cu fantasmele, dorințele indezirabile și inechitățile sociale. Un ocol de lume, cât o viață de om, pentru că Don Quijote a obosit luptându-se (cu el însuși, cu ceilalți); cavalerii nu se predau, doar mor la datorie. În cazul de față, pe scenă, căci unde altundeva ar putea muri Cavalerul Tristei Figuri? Pe de altă parte, scena mai are o semnificație: în spatele fiecărui cuvânt în parte e bine ascuns protestul lui Fenton vizavi de încercarea de a renunța la orice discuție cu privire la esteticile teatrale; din ce în ce mai mult social, din ce în ce mai puțină poezie.

Marcel Iureș, Dan Rădulescu, Oana Predescu, Ruxandra Maniu, Iosif Paștina și Ionuț Moldoveanu alcătuiesc distribuția spectacolului Don Quijote de la Teatrul Act. Nou-veniții, mă refer la Oana Predescu, Iosif Paștina și Ionuț Moldoveanu, s-au integrat bine, semn că Dabija nu și-a pierdut pasiunea de a lucra pe îndelete scenele. Oana Predescu e în contre emploi aproape tot timpul, dar se abține să depășească limita dintre „prea mult” și „suficient”, pentru cei care n-au văzut-o jucând nicăieri, o să fie marea surpriză a serii. De urmărit Iosif Paștina, a jucat înMoromeții 2, dar iată că poate juca și teatru (și încă destul de bine). Pe Ionuț Moldoveanu l-am văzut în spectacolele Teatrului Dramatic „Fani Tardini” Galați, aici are rol episodic, dar e și asistent de regie, semn că își continuă studiile.

Cred că Don Quijote e unul din rolurile reprezentative pentru Marcel Iureș. L-a înțeles perfect, i-a descompus fiecare gest (ronțăitul în colțul gurii, pentru că-l dor dinții e una din scenele care demonstrează, dacă mai era nevoie, rostul repetițiilor) și s-a raportat atât de diferit (și specific) la fiecare dintre toți cei care gravitează în jurul lui. Armura și coiful îl apără de răutățile lumii, dar tind să cred că și de propriile lui vulnerabilități. Felicitări Mariei Miu, scenografa spectacolului, care a reușit să creeze niște costume pe cât de descriptive (și de detaliate în micile amănunte ce țin de culoare, croi, textura materialului etc.), pe atât de ușor de schimbat. Nu e deloc simplu să dai jos armura și să o pui din nou pe tine, cu viteza necesară, astfel încât spectacolul să nu aibă timpi morți (să treneze). Cât despre mânuirea sabiei, nu vă temeți, actorul are suficient de multă experiență, încât să știe cum să o mânuiască astfel încât să nu-i pună în pericol pe ceilalți actori, dar nici pe spectatori.

Sancho Panza e de-o naturalețe covârșitoare. Aici e clar meritul lui Dabija, care a lucrat cu Dan Rădulescu până a îndepărtat orice urmă de ridicol din scenă. Nimic caricatural, în schimb mult umor, pentru că Sancho e alter ego-ul „optimist” al lui Don Quijote, realist cât și când trebuie. Scena când el vorbește de sub o bancă, scoțând capul printre picioarele unui spectator; e de un comic de situație atât de bine lucrat, încât n-ai cum să te abții, râzi în hohote. Să nu o uităm pe Ruxandra Maniu, care în opinia mea e singura din toată distribuția care face toate rolurile in style, n-o scot din zona ei de confort, dar asta nu înseamnă că se relaxează jucând; e foarte atentă la partenerii de scenă și se raportează la ei cu ajutorul unei adaptabilități exersată îndelung.

Domnilor, s-o luăm cu binișorul. Nu mergeți să căutați păsări din acest an în cuiburi de mai an. Eram nebun atunci. Acum m-am potolit. Fie ca pocăința mea neprefăcută și sinceritatea mea să-mi readucă prețuirea, dragostea pe care-odinioară mi-ați purtat-o.

Rămas-bun, Sancho. Acum preotul…

Un spectacol dinamic, cu multe intrări și ieșiri din spațiul de joc; se folosesc toate intrările și toate colțurile, lumina contribuie decisiv la crearea cadrului poetic și pune accentele pe relațiile dintre personaje. E de urmărit acest spectacol, îmi place să cred că va fi și mai poetic după câteva reprezentații. Alexandru Dabija nu se dezice: a făcut spectacol!

DON QUIJOTE – Teatrul ACT