Valentin Tudose, Summa logica, Ed. Timpul, Iaşi, 2017
O carte de mult timp anunţată a ajuns la cititorii „cunoscători”: Valentin Tudose este o certitudine a poeziei contemporane, dar şi-a bucurat fanii doar o singură dată printr-un volum antologic, „o vânătoare” deloc facilă prin Thuringia!
Cronica la acea carte apărută tocmai în anul de graţie 2003 am intitulat-o „Observând inefabila destrămare a sufletului şi trăind tectonica poeziei…”
Aici ar fi vorba despre o altă tectonică, a logicii (dacă vreţi şi o apocaliptică, şi a Logosului, raportându-ne la aluzia la Pathmos, Sf. Ioan Evanghelistul având acolo prima revelaţie), iar sufletul va fi în continuare martor la propria luptă cu… istoria, deşi ceva dulce-amar intervine: „e chiar femeia visurilor (aceea) care m-aşteaptă-n/ trecutul dulce-amar ca şi vinul sorbit întru/ lauda ei”…
Oarecum, nu este numai „femeia la care v-aţi putea gândi surâzând strâmb, tremurând între „frigul dogmatic” şi cel nedogmatic
„pe nisipul (sic!) tăcerii dintre noi acelaşi glas/ cântându-mi/ din viaţă atâtea lucruri pe care nu le-am ştiut/ aici cu buzele încărcate de memorie/ singur şi neasemuit/ vouă chiar al zilei mai grea pe umeri decât/ purpura gloriei mele de poet al Proponditei urcând/ treptele spre Augusteion cu/ polemarhii în luna Cumpenei pentru Maria/ a romeilor slăvită în slovele ce cu lumina lor/ au purtat-o din Amnia ori/ celelalte albe-n mânia sângelui lor din Pathmos ori/ altele tinere…” (p.9)
Poetul contemporan se joacă de-a intrarea în pielea şi mai ales spiritul unui alt poet, din vechimi identificabile (ba chiar mai mult, vedeţi mai jos!). Se ştie că legile, totuşi, nefireşti, ale scrierii au evoluat. Au fost vremuri când se scria fără semne de punctuaţie, fără spaţii între cuvinte… Valentin Tudose propune o altfel de expediţie (alt fel de vânătoare) a cititorului, într-o lume a scrierii „vecină” vremurilor latine (de aici abundenţa citatelor în latină, ca să nu mai spunem de alte limbi mai aproape de noi, ca să mă exprim nefericit!), poate când o biserică se ridica peste un templu al zeiţei Artemis, în menţionata insulă Pathmos…
Etalarea destul de orgolioasă a culturii dă greutate aproape abstractă, te duci (poate) greşit înspre Catullus, atingi sigur „la grande odalisque” (Ingres e mai încoace, ce mai!), accepţi provocările şi „idempotenţa conjuncţiei şi a/ disjuncţiei dintre sinele încătuşat şi acela” (p.11), referinţele vin şi iar vin, gnostic sau anti-, supra-, infra- gnostic, creştineşte ori religios, cu nuanţarea quasi-pseudo-eretică (dintr-un anumit punct de vedere):
„fenomenologia sacrului nu există decât ca/ o artă a măştilor dar şi prin fermitatea/ liniei verticale ce ajută/ lunecarea în esenţa lucrurilor un arhitect/ al nălucirii aşa cum/ mi-a apărut când a fost/ să trec puntea sufletelor ce face/ demersul istoric un act profund retrograd simple// affirmation fondée sur des apparences şi totuşi/ o iluminare ca atunci când Ignotus/ îmi arătase/ pe zăpadă urmele copitelor şi umbra”(p.16)…
Ignotus acesta nu este vreunul din personajele din seria Harry Potter, „simple affirmation fondée sur des apparences” te poate duce spre Platon, Hegel, o, cine mai ştie, oricum tot la pagina 16 mai apar un Aldo Manuzio, Mantegna Felice Policiano, Iacopo dei Barveri, te pierzi prin Renaşterea italiană, oricum este ceva mult mai mult despre care nu poţi afla fără o discuţie amicală cu poetul contemporan, totuşi:
„este ceva despre care nu am aflat oricât am/ căutat prin manuscrisele eremiţilor în textele lui/ Ioshua Levy cel dintre păstori ales pentru ca/ în visuri nepământeşti să-şi astâmpere/ setea umbletului necurmat aşa cum/ o mărturiseşte pe ruinele adevărului/ adânca voce a nopţii crescând din suprimări/ în soritul lui Goclenius pentru care o singură/ premisă poate fi particulară şi anume/ cea de pe urmă pentru ca în jur privind să vezi/ cum totul se sfărâmă sub/ individuationibus principii stella în/ tratatele salvate de sub tirania lucidităţii pe/ ruguri biruite de lacrimi cu Cinthya pe care/ am îngropat-o la o margine de drum înspre// Tibru…” ş.a.m.d. (p.15)
Acest Rudolph Goclenius the Elder (1547-1628) a scris, printre altele, Problemata logica în cinci volume, Controversia logicae et philosophiae, ad praxin logicam directae, quibus praemissa sunt theoremata seu praecepta logica, trebuie să recunoaştem că e mai mult decât necesar, de pildă, să ne întoarcem la „istoria logicii” lui Anton Dumitriu pentru a continua, decent, excursul… Sic!
Scriam mai sus de „intrarea în pielea personajului liric”: în fragmentul XVIII al primei părţi a cărţii, intitulată chiar „Summa logica” avem un astfel de dialog aproximativ:
„cere-mi să înflorească merii/ în grădina noastră din cer şi arde/ cartea semnelor căci e de ajuns/ cuvântul arborilor/ adevărat şi mai crud/ nu în fresca memoriei ori în surâsul/ lăptoaselor femei ale răsăritului ci/ în căderea lunii pe care o vreau/ la cina tainei noastre/ sit pro ratione voluntas unde eşti/ tu cel care/ mă vei vinde nu îndestul răsplătit/ să-mi dai îmbrăţişarea bunule pescar la ceasul/ când cocoşii vor cânta/ a treia oară” (p.31).
Tot cititorul trebuie să tragă o concluzie, dar cert este că Vegetalului i acordă un rol important (există un arbore „hermeneut” care-i interpretează răspândirea luminii poetului, p.39, cu arborii a călătorit „pe sub stele”, p.58, „mă simt legat de ei”), ca şi unei Păsări măiastre („şi nu ştiu noaptea cât o să ţină/ cu dulci miresme de trandafir/ dar eu o aştept că poate o să vină/ măiastra pasăre din cuib de porfir…” (p.30), cea „cu pene-aurii” (p.45)…
Ba chiar păsările, şi nu numai în exemplul de mai jos, sunt esenţiale, ecouri ale unui vultur prometeic:
„ora păsărilor/ din vis care vin şi tot vin să-mi ciugulească ochii/ să rupă din mine bucată cu bucată/ trupul până la os suferind fără/ lacrimă şi însângerat/ ignorat şi dispreţuit de cei/ care în cărţi fac elogiul omului aşteptând/ să-mi vorbească mie celui ales/ în ochii lor blânzi pentru rostul acesta al/ meu renunţând/ la tine şi la partea mea de pământ/ şi de cer” (p.32)…
Câte un fragment-poem (deşi se încearcă declararea întregii cărţi ca un singur poem, prin numerotarea cursivă a poemelor, partea întâi continuând în partea a doua, dar şi în a treia, până la poemul LVI, mai existând şi un „epilog”) pare cuminte, într-o manieră deloc abstractizată: „e-o toamnă ameţită de vin şi de culori/ pe care-o scot jandarmii/ din birt de subsuori/ se clatină copacii înlăcrimaţi şi beţi/ în seara când poeţii cu ploaia râd de soartă/ şi-un duh din altă carte nescrisă iar mă poartă/ spre cârciuma absurdei şi minunatei vieţi”… Spitalul, memoria sunt şi ele personaje lirice memorabile, ca să nu mai spunem de Frumuseţe, Iubire…
Biograficul, socialul, se întâlnesc şi ele, par să fie mai pregnante în partea a doua şi mai ales a treia (unde te poţi gândi la descântece populare ş.a.m.d.), deşi avem un emoţionant poem de familie şi în prima parte, dedicat fetei Monique: „tu mă întrebi de m-am întors/ la treburile lumii fireşti/ despre congrese şi câte/ înfloresc dintre cele ce mor/ ce răspuns să-ţi dau de-aici din Lieşti/ (…)// o ducem bine în multe privinţe/ avem şi fructe şi vin şi-un mierloi…” (p.34), ca să nu mai amintesc de poemele care se referă la „taina ascunsă-ntr-un scrin”…
Desigur, poetul nu-şi face multe iluzii asupra vieţii (de aici): „flautele vor înfăptui/ reîntregirea fiinţei amăgire/ amăgire mi-ai spus// nimic din ce e perfect nu renaşte vineţiu/ e ochiul văzduhului şi chemarea lui nerostită/ în iarna judecăţii apodictice unde/ pe gheaţa subţire a altei vieţi scrisesem/ că sufletul îmi este prin tine nemuritor” (p.39)…
Într-un fel, orice carte este şi una a călătoriei (interioare sau nu), cam aşa începând la propriu partea a doua: „atâţia visători în lumina/ rece a stelelor cu care şi noi călătorim ori/ supuşi şoaptelor din somnul greu/ al seminţelor ce/ ne ţintuiesc de propriile gânduri/ prin taina sevelor şi a rostirii să aşteptăm/ simţind cum ne cresc/ crengi şi frunze şi flori/ mândri printre alţi oameni şi ei înfrunziţi în/ duminica arborilor un semn// de la aceea ce ne priveşte/ poate din cer în ochiul hulpav în care/ în haina purpurie a gloriei/ şi noi ne vom pierde învingători.”
Sugestiile sunt mai mult decât interesante şi poate chiar ar fi frumos ca în viaţa de după să fim nişte arbori în grădina paradisului! Desigur, vrabia mălai de secară visează! Şi aude „nechezatul acela din cer”, şi îndemnul de unde se ia titlul părţii a doua:
„priviţi cum ia chip în ochiul/ încă nelămurit biserica mea iar/ acestea sunt pietrele din care-i/ voi face pe cei ce-o vor distruge/ pentru a ilustra cândva fericiţilor/ grădinii cu paiaţe/ ideea de perfecţiune bucuraţi-vă/ până atunci de vinul cel nou că/ lumea e abia la început/ nici moarte nu-i până bolnavi/ veţi fi de pământ voi supuşii/ marelui sigiliu când va păstra/ în lut urma căderii voastre iată/ şi fructele venind din cer/ să vă îndestuleze veseliţi-vă/ puneţi-vă panglici şi numele pe care-l/ doriţi cât vă va mai putea tăinui în vreo carte/ izvorul perplexităţii” (p.48)
Abstract, ermetic, cult, vag sau ferm oniric („se făcea că era pe un câmp cu/ iarbă măruntă plină de licăriri albastre…”, p.51), neconsolat („comme le prince des nuages l’inconsole”, p.12, şi de ce nu şi ecou nervalian!), Valentin Tudose este ispitit în partea a treia să arunce în „eter” „poeme pentru îndreptare şi vindecări”, epilogul fiind însă demn de un Poe combinat, deh, româneşte, cu un ecou din „La steaua…” ( „s-acopăr rănile ce mi/ le face steaua/ venirii sale muribunzii/ din fiecare copac se-aud gemând”, scrie şi la p.56):
„când alţi ochi larg deschişi răsfrâng/ scântei aprinse-n urna sorţii/ salcâmii ies pe străzi şi plâng/ şi-şi strigă-n limba noastră morţii/ începe-un cântec căruţaşul/ şi calul trage tot mai greu/ şi-n urmă a dispărut oraşul/ şi cel ce cântă sunt chiar eu/ dar cu alt glas cântând ceva/ ce-am auzit dintr-o poveste/ pe-o uliţă de mahala/ dintr-un oraş ce nu mai este/ de ale cerurilor torţi/ m-aş apuca în noaptea rece/ şi-aş trage pânza ei pe morţi/ şi-aş da bici calului să plece/ căci e prea slab şi prea bătrân/ colina nopţii s-o mai suie/ ci eu cu morţii să rămân/ într-un oraş ce-l văd dar nu e” (p.75-76)
Blestemul comparatist ar mai continua, oraşul ar putea fi şi cartea, psalmul non-conformist se strecoară şi el:
„dar oare cui mă rog eu/ cine pragul furiş mi-a călcat/ şi suflă-n lumânarea de seu/ în odaia de unde-au plecat/ până şi sfinţii din icoane până şi timpul/ cu cheia de la sipet şi cu sufletul meu” (p.62)
Bref, important este că în carte este şi suflet, conştient, vorba vine, de ce este cu adevărat:
„trec printre oameni şi nu ştiu de ce/ când aş putea rămâne pe trepte-n/ pridvor cu/ porumbeii pentru o fotografie din care să se/ vadă ce sunt cu adevărat care sunt/ culorile mele adevărate ce reprezint eu cu adevărat…” (p.61)
Sufletul, „de ele ucis mă cuprind/ fie că sunt pe mal ori eram/ în crânguri înflorite aproape/ ca o strângere uşoară de ram…”, „ele” fiind poate şi marginile de râu, ierburile înalte, amare, miresmele, sufletul care poate dicta poemele de la 52-59, paginile, care prind atât de bine frumuseţea oricărui mal de râu, cu arborii şi păsările lui, frumuseţea metafizică şi periculoasă a gândului care ne poate spune „cât e de primejdios/ să cobori prea adânc în/ liniştea ce va urma”, da, să ne despărţim de poet cu această imagine:
„ucenic al culorilor dintre fiicele/ amurgului iubind până-n ceasul/ destăinuirii acestui/ leandru-nlăcrimat pe cea mai/ mică unde toate/ dansează de mână cu plopii cei tineri pentru un studiu/ privind expresia simbolică a destinului” (p.53)…
Da, cititorul să nu se aştepte la o percepere, repet, facilă a Poeziei lui Valentin Tudose: el este acelaşi vânător din Thuringia (nu numai lieşteană) care are pe pereţii cabanei sale de vânătoare pieile cititorilor grăbiţi! Mai zice el, parafrazând cărţi sfinte: „e un timp pentru/ a fi pasăre într-adevăr şi e un/ timp pentru odihna frunzei” (p.54)…
E un timp pentru poezie, unul pentru adevăr, unul pentru adevărul din poezie, altul pentru poezia din adevăr, poate din trecut să vină un William of Ockham care să-i dea o replică pe măsură poetului Valentin Tudose, prin a sa „Summa logicae”!
