Cum se inventează un huligan în viziunea lui Laszlo Alexandru

Așa cum s-a scris, istoria este un teren nesfârșit de ipoteze în aparență plauzibile, dar care, în mod paradoxal pot fi susținute de dovezi solide, chiar și atunci când sunt diametral opuse. În fond, ceea ce contează cu adevărat în scrierea istoriei rezidă în cheia de interpretare a surselor istorice, subiectivitatea istoricului sau prejudecățile sale bine înrădăcinate. Pe de altă parte, istoria a fost nu de puține ori, un veritabil pat al lui Procust, în care istoricul convins de infailibilitatea tezei sale, își silește documentele să încapă, fie cu prețul mutilării sau distorsionării lor. Or, dacă istoria românilor, este, așa cum afirma Catherine Durandin, o serie de contradicții nerezolvate, este lesne de închipuit diversitatea ipotezelor lansate în spațiul istoriografic, obliterat prea des de eclipsa rațiunii. Teorii precum primordialitatea dacilor, inexistența Holocaustului românesc, rolul extraordinar jucat de Țările Române în raport cu Imperiul Otoman au fost vehiculate și încă mai sunt, găsindu-și întotdeauna o audiență amăgită de propriile sale fantasme existențiale.

În cartea Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, publicată în 2009, Marta Petreu a lansat o ipoteză îndoielnică, dar care a avut o largă priză inclusiv în rândul intelectualilor români, respectiv cea prin intermediul căreia Mihail Sebastian era reevaluat prin prisma scrierilor sale, în special a articolelor de presă. Sprijinită pe o documentație bogată, având cel puțin la o primă privire o certă patină academică, lucrarea părea una solidă, articulată, dar mai ales fundamentată impecabil din punct de vedere documentar. În realitate, autoarea falsificase întreg demersul livresc oferind publicului o imagine în cel mai bun caz trunchiată, în orice caz lipsită de seriozitate științifică, un exercițiu istoriografic viciat în fond și fad în formă.

Împotriva acestei juvenile exaltări a scris Laszlo Alexandru, profesor de limbă italiană și doctor în filologie, lucrarea „Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la Cuvântul”, apărută recent la Editura Cartier. Încercarea este una relativ inedită în spațiul nostru istoriografic (ne mai putem gândi la cartea-replică Istoria adevărul și miturile a lui Ion Aurel Pop, scrisă în urma apariției lucrării lui Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească) fiind scrisă doar din perspectiva atât de necesară, de altfel, de a reabilita un personaj în lumina adevărului istoric, în acest caz, Mihail Sebastian, evreul improbabil, după expresia lui Mihai Iovănel, aflat mereu sub vremuri în timpul vieții și siluit în posteritate. Într-adevăr, lectura jurnalului scris de Sebastian cu sinceritate, dar și luciditate, induce o stare de dezamăgire acută în raport cu tot ceea ce îl înconjoară și îl apasă: spiritul tulbure al epocii, trădarea facilă a prietenilor, condiția sa perpetuu incertă, nesiguranța cotidiană dublată de anxietatea de fundal. Chiar și în aceste condiții, Sebastian nu devine tributar demenței colective, dimpotrivă, denotă un calm interior incredibil, ceea ce îi conferă puterea de a scrie analize raționale, lucide și nu de puține ori profetice.

Laszlo Alexandru își fundamentează, așadar, teza lucrării sale pe aceste coordonate, în funcție de câteva tematici majore abordate de Mihail Sebastian în articolele pe care le-a scris pentru ziarul Cuvântul: Sebastian și nazismul, Sebastian și comunismul, Sebastian și fascismul, Sebastian și Franța, Sebastian și Spania, Sebastian și Austria, Sebastian și politica internă, Sebastian și evreii, Sebastian și învățământul. În mod fatal, tânărul gazetar concede anumite gesturi ale unor personaje considerate, din motive corecte, sinistre, din perspectivă contemporană, dar acestea reprezintă gesturi benigne, dar, mai ales minore, în raport cu întreaga sa publicistică, a cărei valoare este excepțională. Analizele lui Sebastian sunt coerente, tăioase, ironice, scrise cu talent narativ, dublat de o bună cunoaștere a problemelor puse în dezbatere sau a contextului în cadrul cărora acestea evoluează.

Dar care este acest cadru? În mod evident, cel al României interbelice, marcate de un antisemitism endemic, furibund, venit pe fileră modernă și proferat, cu rare excepții, de toată elita românească, fie ea intelectuală sau politică. Evreii au fost supuși în România modernă unei permanente presiuni, atât pe cale juridică, formală, cât și prin intermediul scrierilor celor mai importante voci ale conștiinței naționale. La finalul primul război mondial, România a avut neșansa improbabilă în timpul conflictului de a își alipi toate provinciile românești, dar, dincolo de mitologia specifică unui astfel de fenomen, gestionarea acestei situații s-a dovedit a fi o încercare supusă eșecului. Într-un stat centralizat, supus obsesiv omogenizării naționale, evreii deveneau un element care stingherea. Apariția și dezvoltarea galopantă a mișcărilor extremiste, al căror corolar a fost Mișcarea Legionară, a dus antisemitismul la o intensitate fără precedent. Au căzut în plasa acestor ideologii inepte inclusiv cei mai importanți reprezentanți ai noii generații de intelectuali, așa cum au acționat în acest sens oamenii politici ai timpului respectiv. Dar cadrul este mai larg, marcat de ascensiunea regimurilor totalitare, fascismul și nazismul, ultimul dintre ele făcând din ura împotriva evreilor punctul central al concepției sale ideologice.

Între aceste limite se mișcă Mihail Sebastian, gazetar de excepție, scriitor talentat, dramaturg rezonabil, dar indezirabil din cauza condiției sale umane. De altfel, Sebastian nu s-a gândit niciodată la abdicare, la renunțare sau măcar la șovăială, așa cum rezultă din ceea ce scria:

„Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu este o funcție din care să poți demisiona. Ești sau nu ești. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. E un fapt. Dacă aș încerca să-l uit, ar fi de prisos. Dacă ar încerca cineva să mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodată să fiu un om de la Dunăre. Și ăsta tot un fapt e.”

Principalul reproș al Martei Petreu este cel de subordonare a lui Mihail Sebastian în raport cu mentorul său, dar și al unei întregi generații, Nae Ionescu, cunoscut pentru afinitatea sa cu Mișcarea Legionară precum și pentru antisemitismul său sistematic proferat. Or, Sebastian, care scria la Cuvântul, ziarul pe care îl conducea filosoful carismatic, ar fi fost atras ireversibil spre sistemul acestuia de gândire, unul caracterizat de atitudini antidemocratice, susținere necondiționată a regimurilor totalitare și antisemitism. Un evreu antisemit? Un evreu disociat doar formal de nazism? Pare incredibil, dar Marta Petreu ne propune această grilă de lectură. La fel cum greu pare de crezut sintagma pe care autoarea o folosește pentru a îl caracteriza pe Sebastian: extremist moderat. Nu numai că Marta Petreu răstoarnă complet o biografie, dar inventează și în domeniul terminologiei politice. Cum ar putea fi un extremist, turbulent prin natură, exaltat prin definiție, moderat? Din fericire, specialiștii științelor politice au preferat să ignore această insolită clasificare.

De fapt, așa cum explicit propune titlul lucrării, Sebastian nu ar fi fost decât un ucenic al lui Nae Ionescu, diavolul în cazul de față. În realitate, în perioada analizată, ziarul Cuvântul își menținea o linie etoregenă, în cadrul căreia se puteau regăsi foarte multe opinii, chiar dacă acestea intrau în coliziune. Nu rezultă, de altfel, la o analiză atentă, a articolelor scrise de Sebastian, nici o umbră a cenzurii, inclusiv de ordin moral, nici o inhibiție, ci, dimpotrivă, avem de-a face cu o curgere rațională și obiectivă, cu tentă critică, dar fundamentată pe tristele realități cotidiene. Sebastian nu pare să renunțe niciodată de la ceea ce vrea să transmită, nu își atenuează opiniile tărioase, nu își înfrînează râsul sau nu își domolește disprețul. Fără a fi o voce singulară, gazetarul este în mod cert una dintre puținele care se sprijină pe realitatea concretă, tușată în nuanțe tari și nu pe slăbiciunea bicromatică.

Într-adevăr, Mihail Sebastian a colaborat cu Nae Ionescu, a avut, se poate spune, până la un punct, o relație afectivă cu acesta, dar de aici până la interpretarea Martei Petreu este cale lungă. Un moment nodal al acestei relații a fost reprezentat de apariția romanului lui Mihai Sebastian, De două mii de ani, în condițiile în care Nae Ionescu primise promisiunea din partea autorului că va scrie prefața. Or, prefața scrisă de Nae Ionescu a fost una atipică, aproape fără precedent în istoria literaturii, ceea ce face mai admirabil gestul lui Sebastian de a accepta publicarea ei. Reproduc în continuare ceea ce am scris în cadrul unui studiu despre antisemitismul românesc:

«Încercând să deșlusească cauza suferințelor evreiești de-a lungul timpului, Ionescu face o lungă expunere subliniind caracterul ireconciliabil dintre evrei și celelalte popoare: „De aici începe dificultatea majoră. Evreii trăiesc în mijlocul acestei lumi, creștine. După care lege? După legea creștină? După obiceiurile create de legea creștină? După indicațiile climatului creștin? Dacă da, atunci evreii au renunțat la legea lor, au trădat legământul lor cu Dumnezeu, au încetat a mai fi poporul ales. Mai mult, au încetat a mai fi evrei. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat însă. Evreii continuă să fie evrei. Ce înseamnă aceasta? Că în mijlocul unor popoare creștine, ei își fac așezările lor lăuntrice și își duc viața după o lege a lor, alta decât cea creștină, potrivnică celei creștine, operă a unui impostor. Concluzia? Urmând legea lor, evreii trebuie să saboteze așezările și valorile creștine”. Iar dezlegarea problemei, Nae Ionescu o ascunde sub un argument hegelian, prin intermediul unor fraze devenite faimoase în timp: „Iuda suferă. De ce? Pentru că Iuda trăiește în mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le dușmănească chiar dacă ar voi altfel; Pentru că din momentul în care a refuzat să recunoască pe Hristos-Mesia, ancorându-se pe mai departe – pe drept sau pe nedrept – în calitatea lui de popor ales, el e dator față de sine însuși să-și împlinească funcția care îi revine, aceea de dizolvant al valorilor creștine. Iuda suferă pentru că a născut pe Hristos, L-a văzut și nu a crezut. Și asta încă nu ar fi fost prea grav. Dar au crezut alții, noi. Iuda suferă pentru că e Iuda”. Într-adevăr, iată expusă profesiunea de credință a tuturor antisemiților din România și de aiurea, dincolo de orice sistem de gândire, de orice ideologie sau de orice argument savant. Iudaism, rasă, cămătărie, toate sunt subsumate acestei sentințe, unice în felul său și pe măsură de tulburătoare: „Iuda suferă pentru că e Iuda”, așadar evreul nu poate avea și nu poate aspira spre o altă condiție decât cea a veșnicului suferind, mereu sub vremuri, nu dintr-un impuls bazat pe rațiune și simțire, ci pentru că așa trebuie, pentru că așa este necesar, pentru că la asta se rezumă esența condiției umane. „Iuda suferă pentru că e Iuda”, chiar dacă, într-un moment de rătăcire existențială ar fi acceptat taina creștină întrupată în Hristos, chiar dacă s-ar fi transformat radical în formă întrucât substanța lor lăuntrică nu permite această schimbare, acest salt de conștiință superior și ar fi suferit o eternă reîntoarcere la valorile lor primare incompatibile cu mersul istoriei. „Iuda suferă pentru că e Iuda”, ce poate fi mai clar, mai simplu și mai pătrunzător? În final, adresându-se lui Sebastian, Nae Ionescu se adresează arhetipului evreiesc, atât prin distanțare cât și prin compansiune, dar nu una umană, ci mai degrabă instinctuală și latentă: „Iosef Hechter [numele real al lui Mihail Sebastian], tu eşti bolnav. Eşti substanţialmente blonav pentru că nu poţi decât să suferi şi pentru că suferinţa ta e înfundată. Toată lumea suferă, Iosif Hechter. Suferim şi noi, creştinii. Dar pentru noi există o ieşire pentru că noi ne putem mântui. Ştiu, tu nădăjduieşti; nădăjduieşti că va veni odată cel aşteptat, Mesia, pe cal alb, şi atunci vei stăpâni pământul. Nădăjduieşti, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ți mai rămâne. Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Eu ştiu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter, și tu nu L-ai cunoscut. Atâta ți se cerea în schimbul tuturor bunătăților pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Iar tu nu ai vegheat. Sau nu ai văzut pentru că orgoliul ți-a pus solzi pe ochi. Iosef Hechter, tu nu simți că te cuprinde frigul și întunericul?”.»

În mod evident, oricine citește oricare dintre cele două lucrări, își va adresa întrebarea de ce Marta Petreu a recurs la mijloace nedemne pentru a își susține o ipoteză neverosimilă din start. Răspunsul este greu de dat, nici măcar Laszlo Alexandru nu încearcă să își explice pe larg acest aspect, cu excepția unui paragraf. Să fie vanitate intelectuală, să fie dorința de a provoca senzaționalul, chiar dacă el nu există, să fie dorința de a își clădi o reputație chiar mai solidă decât era? Cert este că Marta Petreu, având pretenția că a scris un studiu serios, respectabil, distorsionează într-un mod incredibil sursele, răsucește ideile, întoarce evidența, scoate citate din context și le folosește obsesiv, totul pentru a demonstra o idee absurdă, în răspăr cu evidența. Dimpotrivă, Laszlo Alexandru face apel direct la surse, pe care le redă aproape în integralitate, însoțite de comentarii rezonabile, chiar dacă, în mod normal, acestea sunt de prisos. Dacă ar fi vorba de o carte de istorie, i s-ar putea reproșa autorului excesul de citate și minima lor interpretare. Dar aceasta nu este o astfel de carte, este o responsabilă punere la punct, este o necesară replică, este o firească reabilitare. Nu în ultimul rând, așa cum remarca Liviu Neagoe, este un exercițiu de onestitate intelectuală. De altfel, cei familiarizați cu scrierile lui Laszlo Alexandru, au remarcat, fără îndoială, obiectivitatea sa niciodată absentă, stilul academic, susținut pe referințe precise sau capacitatea sa intelectuală de-a dreptul tulburătoare, dar atât de benefică pentru deslușirea unor probleme controversate ale istoriografiei noastre.

După ce a citit jurnalul lui Mihail Sebastian, George Pruteanu se întreba dacă, în acele condiții, mai rămăsese cineva lucid. Într-adevăr, în epoca respectivă, guvernată de derivă, erau puține persoane care să clameze această calitate. În schimb, pare cu atât mai ciudată atitudinea Martei Petreu și a celor care au apreciat lucrarea sa, scrisă, este drept, într-un cadru democratic, deschis oricăror idei, dar care este grevată de absurd. Din fericire, vocile lucide au reacționat de această dată, dintre ele detașându-se cea a lui Laszlo Alexandru, prin competență și travaliu intelectual. Nae Ionescu se mira că Mihail Sebastian nu simte apropierea frigului și întunericului. Laszlo Alexandru i-a oferit lui Mihail Sebastian, peste timp, șansa de a simți proximitatea căldurii și luminii, nu dintr-o inabilă subiectivitate, dimpotrivă, dintr-o necesară luciditate.

Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la Cuvântul de Laszlo Alexandru