„Cu mâinile altora. România și războaiele prin intermediari în Africa (1970-1985)”. O analiză

Constantin Hlihor este profesor universitar asociat la Facultatea de Istorie a Universității din București, director al Societății Științifice Române de Cercetări Interdisciplinare și autor a mai mult de 150 de articole și studii de specialitate din țară și din străinătate. În anul 2025, a publicat cartea Cu mâinile altora. România și războaiele prin intermediari în Africa (1970-1985) la Editura Corint, în colecția Corint Istorie Autori Români.

Lucrarea de față este rodul unei cercetări minuțioase în documente de arhivă atât edite, cât și inedite. Însă hermeneutica documentelor inedite aduce la suprafață multe informații neștiute, negăsite în alte lucrări pe marginea aceluiași subiect, ceea ce îi conferă cărții o importanță deosebită. Sursele inedite folosite de autor provin din Arhivele Naționale ale României și din Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, cele din urmă fiind esențiale pentru o repoziționare a cercetării relațiilor României național-comuniste față de problematicile politice, economice, sociale din spațiul african, cu precădere din Angola, Namibia, Somalia, Zimbabwe. Metodele folosite de istoric se bazează pe un scop clar conturat încă de la început și anume să explice locul și rolul României în relațiile cu Africa în timpul Războiului Rece, analizând totodată raporturile de putere cu Uniunea Sovietică și alinierea sau nealinierea la politica sa externă. Mai mult decât atât, Constantin Hlihor se arată vădit interesat de terminologia istorică și politică, punând în centrul lucrării sale explicarea unor concepte esențiale și felul în care semantica lor s-a schimbat de-a lungul timpului, inclusiv în sfera politologiei.

Miza cărții este stabilită cu limpezime și evidențiată de autor chiar din Introducere:

Cartea noastră prezintă un segment din perioada îndelungatei rivalități dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, precum și modul cum statele considerate puteri minore s-au confruntat în această confruntare globală […] Cartea se referă totodată și la istoria unei puteri minore, România, care a «navigat» timp de un deceniu și jumătate printre războaiele prin intermediari purtate în Africa (1970-1985), ocolind statutul de stat proxy al vreuneia dintre cele două superputeri.

În toată această problematică, se regăsesc cel puțin două direcții de analiză: pe de o parte, declanșarea și desfășurarea Războiului Rece între Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică, un conflict atipic, departe de ceea ce fusese a doua conflagrație mondială; un război ideologic între două sisteme politice diametral opuse, dar, mai mult, acest conflict angrenează și numeroase alte state, iar unele dintre ele ajung să folosească violența. Pe de altă parte, situația din Africa celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea unde s-au intersectat două mari procese definitorii pentru istoria popoarelor de pe acest continent: decolonizarea și rivalitățile Războiului Rece. Între toate acestea, extrem de relevant se va arăta rolul așa-numitele state-proxy, definite de istoric ca fiind instrumente în războaiele superputerilor. România începe să fie o prezență diplomatică în Africa la începutul anilor 1970, aspect ce a constituit una dintre direcțiile majore ale politicii externe din perioada regimului Nicolae Ceaușescu. Ceea ce o făcea o țară bine primită pe continentul african era trecutul său nepătat de legături colonialiste, dar și pentru că economia românească era văzută de liderii africani ca un experiment ce putea servi ca un model, la un moment dat. În mod evident, implicarea României în treburile interne africane, chiar și în iureșul Războiului Rece, care se mutase acolo, a fost una limitată, din multe puncte de vedere. Acesta reprezentând un alt palier de analiză al cărții, fiind preocupat să dezvăluie care a fost marja de manevră a statului român în condițiile internaționale de atunci. În cei 15 ani puși sub lupa istoricului în acest volum, traiectoria politicii externe a României în Africa a suferit numeroase schimbări, unele provocate de megalomania dictatorului de la București de a deveni un model pentru liderii africani, altele au provocat directa iritare a Moscovei, a cărei politică în acele teritorii era contrazisă de un stat satelit. Astfel, cartea profesorului Constantin Hlihor aruncă lumină asupra domeniului neglijat al relațiilor bilaterale cu cele cinci state africane, deschizând noi paliere de cercetare și de analiză.

În primul rând, o clarificare a terminologiei folosite în cadrul lucrării este necesară, motiv pentru care, se aduce în atenție reconceptualizarea denumirii de Război Rece, admițându-se mai vastul concept de The Global Cold War, într-o traducere simplă semnificând Războiul Rece Global, luând în considerare proporțiile pe care le-a căpătat conflictul ideologic postbelic, depășind paradigmele războaielor purtate până atunci, numite și „războaie fierbinți”. În cadrul Războiului Rece Global este admis că apare și războiul prin intermediari sau proxy war, așa cum este numit în istoriografia occidentală, adică războiul purtat prin terți, prin intermediari, iar în cazul acestora folosirea armelor de foc a fost permisă, reprezentând și o modalitate de stabilire a granițelor hegemonice a celor două mari puteri. O explicație mai vastă este aceea că războaiele prin intermediari sunt intervenții în care un stat străin sprijină un actor indigen pentru a influența rezultatele politice dintr-o țară sau o regiune. În același timp, un alt concept cheie pentru înțelegerea celor petrecute în lungile decenii ale confruntării americano-ruse este cel de delegare a conflictului, explicată de autor astfel:

delegarea conflictului se referă la o strategie în care un guvern străin ori un stat sponsor alocă resurse materiale sau expertiză militară unui grup armat non-statal pentru a lupta cu un adversar anume.

Explicația teoretică a căpătat și o componentă practică în secolul trecut prin controlul exercitat de așa-zisele state sponsor al căror interes direct era acela de a influența în mod direct și categoric tacticile folosite de delegați. Însă documentele de arhivă folosite de autor relevă faptul că delegarea conflictului se putea face și sub forma unei rețele, iar exemplul implică direct România.

În discuțiile pe care le-a avut cu Nicolae Ceaușescu în octombrie 1974, Henrique Teles Carreira, ministrul apărării al Republicii Populare Angola, a cerut ajutor material și militar din partea României pentru ca, la rândul ei, Angola să devină stat sponsor în mișcarea de eliberare din Zimbabwe și Namibia.

Pe durata Războiului Rece, Africa este constrânsă de politicile celor două extreme „imperiul libertății”, adică Statele Unite ale Americii, și „imperiul totalitar”, Uniunea Sovietică, motiv pentru care este extrem de important să înțelegem felul în care cele două puteri erau receptate în Africa. Obișnuiți să privim lucrurile din perspectiva unui stat puternic, noi nu reușim să pătrundem în esența lucrurilor din partea cealaltă. Statele africane aveau nevoie de sprijinul american sau rusesc, însă, la un moment dat, poate că nevoia Americii și Rusiei era mai mare pentru a obține cooperarea liderilor africani în vederea atingerii obiectivelor lor. Astfel, istoricul susține că percepția celor două puteri s-a făcut în funcție de trecutul lor colonialist, iar în acest punct

Occidentul avea un serios handicap în raport cu Uniunea Sovietică, iar liderii de la Kremlin n-au scăpat ocazia de a se folosi de această oportunitate pentru a-și lărgi sfera de influență și control.

Ceea ce se mai poate observa este că, în primii ani ai Războiului Rece, Africa nu a prezentat atât de mult interes, cel puțin nu pentru URSS, iar cauza ar putea fi modul cum Stalin concepea idelogia marxist-leninistă, nevăzând în statele africane potențialul unei adevărate revoluții, ci mai degrabă un apendice imperialist. Momentul culminant al schimbării acestei raportări în totalitate a fost preluarea puterii de către Nikita Hrușciov, profitând de situația internă a continentului african, intensificarea mișcărilor de eliberare și slăbirea capacității de control și dominație a puterilor coloniale. Precedentul a fost unul semnificativ deoarece SUA trebuia să depună eforturi susținute pentru a-și îmbunătăți imaginea în Africa.

Astfel că, în primii ani ai Administrației Kennedy, SUA au căutat prin instrumente culturale și financiare să-și îmbunătățească imaginea în ochii africanilor […] S-a transmis că interesul american pentru îmbunătățirea relațiilor cu țările africane va fi constant, precum și coordonatele pe care trebuiau să evolueze relațiile dintre părți.

Eisenhower contribuie și mai mult la acest fapt prin mijoace culturale, religioase și financiare. Scopul era unul clar conturat: să construiască o lume sigură pentru capitalism și democrația liberală și să blocheze creștere influenței sovietice și a atractivității ideologiei marxiste. De ambele părți se va recurge la manipulare și dezinformare, hrănirea teoriilor conspirației, deși cele din urmă au avut un efect relativ redus.

În ceea ce privește implicarea României în Războiul Rece și în relațiile de putere din Africa, este necesar a arunca o privire asupra semnificației conceptului de „pericentrism”, care s-ar traduce prin a acorda atenție actorilor mici, statelor mici din sistemul internațional. Cel mai probabil ceea ce a încurajat România să treacă limita de până atunci în politica externă a fost momentul 1968, invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia printre care România nu s-a regăsit. Primele contacte diplomatice cu lumea africană nu a însemnat amestecul în treburile sale interne, jucând mai degrabă un rol de mediator.

Coordonatele de politică externă stabilite la București au impus continuarea relațiilor economice și culturale cu Nigeria, fără amestec în treburile interne ale statului nigerian. La 2 iulie 1968, Nicolae Ceaușescu l-a primit în audiență pe șeful unei delegații nigeriene, colonelul George K. Kurubo, ambasador al Nigeriei în URSS, purtătorul unei mesaj din partea generalului-maior Yakubu Gowon, conducător de facto al Nigeriei. Yakubu Gowon îi cerea președintelui român să medieze conflictul intern.

Noua traiectorie a politicii externe românești nu a fost acceptată cu ușurință de Moscova, dimpotrivă, reproșând, prin canale diplomatice, această schimbare. O distanțare de Kremlin se simțea fățiș în relațiile internaționale ale României, iar acest aspect a contat în țările africane deoarece acestea au receptat implicarea acestui stat ca nefiind invazivă, nedorind să le impună modelul său politic. Din acest motiv, în unele situații de criză, Bucureștiul să fie solicitat pentru mediere. Însă ceea ce se cunoștea sau nu se cunoștea prea bine era politica internă opresivă și agresivă a dictatorului român. Imaginea creată în politica externă ascundea, acoperea adevărata față a regimului de la București, dualitatea dictaturii și imposturii. Pentru mult timp, în viziunea statelor africane, România a fost văzută ca un factor de echilibru, motiv pentru care i s-a cerut de multe ori să joace rolul de mediator. Astfel, megalomania lui Ceaușescu acaparează și planul politicii externe. Din noua poziție, ajunge să considere că nimic nu se mai poate rezolva pe continentul african fără implicarea sa. Superlativele interesate ale liderilor africani contribuie decisiv la imaginea pe care și-o creează dictatorul despre el ca fiind un lider de proporții planetare. Prăbușirea, însă, avea să fie definitivă.

Creșterea în vizibilitate a politicii duse de statul român pe continentul african, într-o fază de destindere a Războiului Rece, la care s-a adăugat și cultul personalității promovat tot mai intens în țară, a avut pe termen lung efecte negative asupra lui Nicolae Ceaușescu. A început să creadă că rezolvarea marilor probleme ale lumii politicii internaționale nu este posibilă fără implicarea sa personală.

Implicarea în Africa devine din ce în ce mai pregnantă și depășește faza de mediere, intrând într-una a ajutorului materialist. Istoricul susține că România a livrat materiale și logistică militară pentru mișcările de eliberare de sub dominația colonială, mai ales pentru țările central și sud africane. Mai mult, se trimit persoane pentru pregătire militară în România, pentru domeniul securității. Liderul român își sfătuiește omologii africani în materie de cele mai bune metode de urmărire, tehnici de ascultare pentru a ține totul sub control. Toate acestea aveau o direcție clară. Dictatorul român era ahtiat să capete un prestigiu din ce în ce mai mare pe arena internațională. Însă toate acestea au avut un cost foarte mare. La începutul anilor 1980, când deja populația României suferea cele mai grele lipsuri și era abia începutul, datele arată că Angola datora țării noastre la 17 octombrie 1983 suma de 16 322 824, 74 de dolari, provenită din neachitarea a 4 223 911,37 de dolari pentru export de uniforme oferite Organizației Apărării Populare, efectuat de CE Confex, iar cifrele continuă într-o manieră halucinantă. S-a încercat semnarea unor alte contracte cu Somalia, dar slabe valoric din cauza situației economice a ambelor părți implicate. Tulburările și tensiunile din Somalia au transformat-o într-un stat eșuat. Așa cum avea să ajungă și dictatura lui Nicolae Ceaușescu.

Cu mâinile altora. România și războaiele prin intermediari în Africa (1970-1985) este o contribuție esențială în istoriografia română, aducând la lumină informații inedite și o analiză detaliată a peste un deceniu de politică externă românească cu semnificative consecințe și în politica internă. În aceeași măsură, cartea istoricului și profesorului Constantin Hlihor este și un instrument foarte important de dezvrăjire a melancolicilor sau nostalgicilor după viața trăită în timpul național-comunismului.

Cu mâinile altora. România și războaiele prin intermediari în Africa (1970-1985) de Constantin Hlihor