Lungul drum al nopţii către zi (Despre „Celelalte minţi. Caracatiţa şi evoluţia vieţii inteligente” de Peter Godfrey-Smith)

Celelate minţi este, după părerea mea, una dintre apariţiile remarcabile ale anului trecut. Volumul, (a doua traducere din filosoful australian după Filosofia ştiinţei. O introducere critică în teoriile moderne, care a apărut în anul 2012, la editura Herald), este o încercare ambiţioasă de a trasa originile sensibilităţii şi ale vieţii conştiente în lumea vie, prin explorarea straniei şi tulburătoarei lumi a cefalopodelor. Stranie prin ceea ce o desparte de familiarele mamifere, tulburătoare printr-o similaritate intuitivă şi profundă.

Peter Godfrey-Smith este unul dintre gânditorii pe care îi urmăresc şi îi admir. Cărţile sale sunt mostre de claritate, bunăvoinţă morală şi rigoare epistemică. Dar, calitate rară la filosofii ştiinţei, la Godfrey-Smith vom găsi prospeţime, o dorinţă copilărească şi sinceră de înţelegere şi o atmosferă densă şi misterioasă care facilitează imersiuni fertile şi delectabile în text. Lui Godfrey-Smith nu-i este ruşine, după aproape trei milenii de filosofie şi în plină epocă a blazării, să se mire şi să se înfioare în faţa misterului fundamental al lucrurilor. Şi, desigur, ca orice scriitor autentic, să faciliteze şi cititorului accesul la această fertilă şi adâncă înfiorare.

Existenţa unui singur arbore al vieţii nu este un simplu corolar al abordărilor evoluţioniste. Este o revelaţie infinit de bogată care poate fi indefinit contemplată şi cultivată. Mai mult decât atât, existenţa unui spaţiu biologic unic, ramificat sinuos şi determinat plurimorf, ne deschide către un spaţiu al surprizelor destinale, al evenimenţialului, unicului şi fragilului. Lucrurile sunt cum sunt, dar puteau fi în mod fundamental altfel. Istoria vieţii dezvăluie omul în calitate de accident şi descrie parcursurile noastre destinale în termeni de şansă şi aruncare de zaruri. „Sarcina de a înţelege omenirea e prea copleşitoare şi prea importantă pentru a o lăsa doar pe mâna ştiinţelor umane” spunea undeva E.O. Wilson. Or, tocmai acesta este darul esenţial pe care ştiinţele vieţii îl fac ştiinţelor omului: fundamentează o sensibilitate radical nouă în raport cu temporalitatea istoriei vieţii, corodând totodată solida fantasmatică antropocentristă care a fost un a priori al înţelegerii de sine a omului pe tot parcursul istoriei sale culturale şi epistemice.

Înzestrat cu acest simţ al accidentului esenţial, filosoful devine genealogist şi arheolog care încearcă să deceleze în zumzetul biotic al începuturilor momentele fundamentale care au marcat întorsăturile şi ramificaţiile destinului nostru biologic. Astfel, la anumite tipuri de eucariote, care dispun de nişte „petice” oculare care le permit să regleze intensitatea luminii, putem decela originile văzului. La E-coli putem observa pentru prima dată apariţia unei sensibilităţi la substanţe chimice cu care nu se puteau hrăni, iar dintre formele acesteia, cu precădere o sensibilitate la substanţe chimice secretate de alte bacterii. Poate părea puţin, însă, după cum spune filosoful australian, acesta „este un lucru care deschide o uşă importantă”. Practic, putem plasa în acest punct originile comportamentului social. Cartea este, din acest punct de vedere, o dezgropare savuroasă şi mirabilă a acestor „accidente esenţiale”. Astfel, această capacitate primară a celulelor de a comunica între ele şi de a se influenţa reciproc a deschis calea construirii de sisteme nervoase complexe, aşa cum apariţia unor planuri corporale bisimetrice a permis ceea ce Godfrey—Smith numeşte „revoluţia comportamentală din Cambrian”. Istoria vieţii se dezvăluie ca o istorie revoluţionară. În trecerea de la perioada Ediacaran (aprox. între 635Mya – 541Mya) la cea cambriană (aprox. între 542Mya – 488,3 Mya), avem de-a face cu o „explozie” a vieţii, care este însă făcută posibilă de o revoluţie comportamentală, făcută la rândul ei posibilă de o revoluţie în dezvoltarea planurilor corporale. Astfel, apariţia corpurilor cu simetrie bilaterală este „accidentul” destinal care deschide vieţii noi posibilităţi fundamentale. Dacă organismele din Ediacaran trăiau cel mai adesea nemişcate şi nu interveneau activ în mediul lor, animalele din Cambrian devin mai mobile, mai active, mai „îndrăzneţe” şi, poate cel mai important, profund „interesate” de alte forme de viaţă. Acum, fiecare animal devine parte din viaţa tuturor celorlalte. Este deschisă calea unor feed-back-uri evolutive care deschid către noi complexităţi. Din acest moment, „mintea va evolua ca răspuns la evoluţia altor minţi”. Închei acest mic parcurs în arheologia evenimenţială, amintind unul dintre cele mai tulburătoare lucruri pe care le-am citit vreodată. Înainte de a trece în revistă toate aceste turnuri esenţiale, vom descoperi, împreună cu Godfrey-Smith, că organizarea animală însăşi este posibil să fie rezultatul unui accident:

„Cel mai probabil, apariţia animalelor nu se datorează unei întâlniri între nişte celule singuratice care apoi au început să înoate împreună. Mai curând, animalele au apărut dintr-o celulă ale cărei fiice nu s-au separat corect în timpul diviziunii celulare.”

Cu greu ar putea fi subestimată forţa corozivă şi deopotrivă fertilă a unor idei de acest fel. Ele deschid către o istorie explicativă de jos în sus, în care ceea ce este complex, superior, supradeterminat are origini umile şi, încă şi mai important, accidentale. Prin aceste abordări, arheologia vieţii aduce contribuţii esenţiale la formarea unor tipare explicative de tip ascendent (în care ceea ce este inferior şi simplu explică şi fundamentează ceea ce este superior şi mai complex). Consider că abordările de acest fel sunt parte din instrumentarul care va permite ştiinţelor vieţii să aducă în viitor contribuţii fundamentale la ştiinţele omului.

Nu voi vorbi foarte mult despre cefalopode şi despre caracatiţe, deşi ele sunt, cu siguranţă, vedetele acestei cărţi. Sigur, volumul poate fi citit, pentru lectorii cu mai puţin gust pentru speculaţie, ca un delectabil almanah al comportamentului bizarelor şi fascinantelor cefalopode. La un nivel mai esenţial (şi infinit mai interesant), însă, incursiunile în lumea cefalopodelor (care au la bază mai mulţi ani de scufundări şi de cercetare de teren) mediază un insidios şi extrem de puternic sentiment al mirării, mirarea fundamentală că ceva există şi că poate fi fundamental diferit de noi. Minţile cefalopodelor sunt realmente celelalte minţi. Stranietatea lor este totală şi a înfierbântat uneori minţile creaţioniştilor. Este mult mai fertil şi mai interesant însă (şi, totodată, mai credibil) să le vedem ca pe nişte variante alternative generate de fiinţe cu care avem un strămoş comun şi care au avut parcursuri evolutive fundamental diferite. Fiind legate de noi şi, totuşi, radical diferite, minţile cefalopodelor deschid posibilităţi incitante de lectură ale istoricităţii vieţii.

Celelalte minţi este deopotrivă (sau poate în primul rând) o poveste a apariţiei conştiinţei. Cei pasionaţi de hard problem of conciousness se vor împărţi probabil între cei care vor savura tururile sintetice şi îndrăzneala teoretică a australianului şi cei care vor fi iremediabil iritaţi de ele. Desigur, naturalismul lui Godfrey-Smith este asumat limpede, deşi implicit, şi, astfel, expus tuturor criticilor clasice. Reducţionismul său este unul bun (opus reducţionismului „lacom”, cum îl numea Daniel Dennett), un reducţionism fără cârlige din cer (skyhooks). Fără a nega existenţa complexităţilor care apar de-a lungul parcursului evolutiv, ba, dimpotrivă, presupunându-le necesitatea, Godfrey-Smith spune o poveste a conştiinţei umane în care unicitatea şi caracterul ei excelent sunt determinate de salturi evenimenţiale şi de mutaţii istorice ale unor complexităţi mai reduse şi ale unor căi mai simple. Nu voi intra în amănuntele tehnice ale expunerii lui P.G.-S., amănunte manipulate cu deplină graţie şi claritate de altfel, dar vă voi asigura că acelaşi spirit iconoclast şi îndrăzneţ se află şi aici la lucru (după cum veţi vedea în special din episoadele consacrate relaţiei dintre conştiinţă, limbajul articulat şi gândirea de ordin superior, precum şi din teoria internalizărilor succesive care au dus de la proto-sensibilitatea primelor eucariote la complexitatea minţii omeneşti).

Paginile finale ale cărţii reprezintă un apel emoţionant la introspecţie, chibzuinţă şi înţelepciune în faţa momentelor dificile care ne aşteaptă în relaţia cu mediul. Ca mai toţi cercetătorii veritabili ai vieţii, P. G-S. este îngrijorat de tot ceea ce se întâmplă în mediul răvăşit de om şi, în special, de ceea ce se întâmplă cu oceanele planetei. În această privinţă, Godfrey-Smith a făcut, cel puţin din punctul meu de vedere, mai mult decât alţii care au scris despre aceste subiecte. Pentru mine, marele merit al cărţii rămâne unul estetic. Fără să ignor meritele argumentative şi epistemice pe care le-am pomenit mai sus, cred că un talent special al lui P. G-S. este acela de a facilita un acces intuitiv, sensibil, erotic aproape, la mediile pe care le explorează şi la ideile pe care le promovează. Celelalte minţi nu este o carte care discută fragilitatea, evenimenţialitatea, istoria, inconturnabilul, accidentul esenţial, ci este o carte care te face să le simţi şi să le guşti, care ţese în minţile noastre un miraj pulsatil şi tandru, o visare marină şi o biofilie afectuoasă care te fac să locuieşti încă multă vreme în atmosfera ei după finalizarea lecturii. Şi pentru că oamenii raţionează cel mai bine în calitate de fiinţe vrăjite (cine poate egala paranoia analitică a îndrăgostitului?), cartea australianului are şanse să vă prindă, să vă răpească pentru ceva timp şi să vă faciliteze fiorul provocat de straniul şi sibilinicul celorlalte minţi.

Singurul lucru pe care l-aş reproşa cărţii este că, în ciuda eforturilor autorului de a-i da o structură suplă şi inteligibilă, impresia de hibrid se păstrează până la sfârşit. Este un volum alcătuit din fragmente disparate, căruia îi lipseşte armonia construcţiei, deşi nu constanta strălucire. Oricum, nu cred că asta va dăuna prea mult impresiei generale. Este o carte care curge, iar asta face parte din farmecul ei acvatic. Este o carte pe care o aşteptam şi care nu m-a dezamăgit. A rabbit hole către ceva mai adânc în noi decât noi înşine. Nu, nu tunetul din ceruri, ci forfota mută a vieţii în spuma oceanului primordial unde începe, până la urmă, istoria noastră, a tuturor:

„Mintea a evoluat în oceane. Apa a făcut posibilă apariţia sa. Toate etapele sale premergătoare au avut loc în apă: originea vieţii, apariţia animalelor, evoluţia sistemelor nervoase şi a creierelor şi apariţia unor corpuri complexe care au nevoie de sisteme nervoase la fel de complexe. Primele specii marine s-au aventurat pe uscat în urmă cu aproximativ 420 de milioane de ani, poate mai devreme, dar istoria timpurie a regnului animal este o istorie a vieţii marine. Când animalele marine au început să se târască pe uscat, ele purtau marea în ele însele. Toate activităţile de bază ale vieţii se desfăşoară în celule pline cu apă, delimitate de o mebrană – mici recipiente al căror interior e un vestigiu al mării…. Există o mulţime de motive care îndeamnă la preţuirea şi protejarea oceanelor şi sper că această carte a mai adăugat unul. Când te scufunzi în apele oceanului, te întorci la înseşi originile vieţii.”

Celelalte minţi. Caracatiţa şi evoluţia vieţii inteligente de Peter Godfrey-Smith