Cronică scrisă de Vlad-Cristian Ghinea
Parcurgând numeroasele file ale istoriei, vom constata că oamenii au căutat mereu depăşirea graniţelor, chiar şi atunci când erau impuse de un regim totalitar. Această situaţie a avut loc şi în România postbelică, unde numeroşi oameni de cultură au continuat să menţină legătura cu noutăţile din Occident, în ciuda situaţiei politice nefavorabile. Nici muzica nu a scăpat de pericolul de a deveni un instrument de propagandă pentru Partidul Comunist Român, însă, după anul 1950, câţiva muzicieni ai acelor generaţii nu au încetat să viseze la vremuri în care îngrădirile vor fi înlăturate, iar arta se va putea manifesta liber. Unul dintre aceştia a fost academicianul Ştefan Niculescu, cel ce a fondat în anul 1991 cel mai important eveniment artistic din România dedicat muzicii contemporane: Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi.
Credit foto: Virgil Oprina
Ajunsă astăzi la cea de-a XXIX-a ediţie, Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi continuă acest drum în parteneriat cu Sezonul România-Franţa 2019, propunându-şi promovarea tinerilor interpreţi şi compozitori români, precum şi a muzicii franceze contemporane. În acest spirit s-au desfăşurat şi discursurile directorului artistic al festivalului, Dan Dediu, dar şi ale comisarilor generali ai Sezonului (Andrei Ţărnea din partea României şi Jean-Jacques Garnier din partea Franţei), aceştia fiind prezenţi pe scena Ateneului Român înaintea concertului de deschidere a festivalului din 19 mai 2019. Aflat în secţiunea tematică NIRVANA – Dincolo de limitele sinelui, programul concertului a propus trei lucrări în primă audiţie absolută ale unor compozitori români aflaţi deja în etapa maturităţii. Ansamblurile Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti angrenate pentru acest eveniment au fost Orchestra Concerto şi Corul Ricercare (pregătit de dirijorul Florian Costea), aflate sub bagheta dirijorului Bogdan Vodă.
În Orthus Novorum Athenas (Ivirea Atenei) – Concert pentru harpă şi orchestră de coarde cu percuţie, compozitorul George Balint a dorit ilustrarea Atenei „dezeificată la scara unui personaj juvenil de expresie lirică, duioasă” (citat din programul de sală al evenimentului). Totodată, dominanta este reprezentată de melodicitate, regăsită în special în partitura instrumentului solist, harpa. În ipostaza solistică s-a situat Evelina Andrieş, care a condus convingător discursul muzical şi a contribuit, alături de orchestră, la configurarea unei senzaţii de imponderabilitate, de peisaj nepământesc. Astfel, s-au creionat imagini în care sclipiri ale vieţii (când mai timide, când mai curajoase) caută să iasă dintr-o lume misterioasă, înnegurată.
Credit foto: Virgil Oprina
Creaţia eminesciană a reprezentat întotdeauna o inepuizabilă sursă de inspiraţie pentru compozitori. În cazul de faţă, Nicolae Brânduş s-a orientat către zona tragismului pierderii fiinţei în neant. Rugăciunea unui dac, pentru bas-bariton, pian, orgă, cor şi orchestră de coarde, menţine o stare de tensiune, care capătă uneori dimensiuni copleşitoare, datorită structurilor sonore implicate concomitent (orchestră, cor, pian, orgă şi solist) şi profunzimii versurilor eminesciene atât de bine transmise de către basul Iustinian Zetea. În mare măsură, partea pianului a fost integrată în ţesătura vocal-simfonică, ieşirile în evidenţă fiind chibzuit nuanţate de Horia Maxim. Încet, încet, totul se cufunda în apăsătorul neant, prin stingerea sunetului, dar vraja s-a întrerupt prematur din cauza unui telefon mobil care a sunat neprevăzut în sală…
Dovadă că un artist nu este niciodată mulţumit pe deplin de rodul muncii sale, Valentin Gheorghiu a revenit de multe ori asupra Simfoniei a II-a în re minor, şlefuind-o la nivelul orchestraţiei şi al formei. Această primă audiţie a versiunii revizuite (după iniţiala partitură de acum 66 de ani) a captat atenţia încă de la primele sonorităţi, expuse de suflători, dar ceea ce iese în evidenţă este bogăţia şi frumuseţea temelor cu un iz românesc, tratate într-un stil neoromantic. Astfel, Valentin Gheorghiu construieşte momente extrem de dinamice şi susţinute, producând şi surprize, precum momentul de climax din partea a treia, care ar sugera sfârşitul lucrării, dar succedat de reiterarea temei rondo-ului într-o nouă secţiune. Mişcarea mediană apelează la interioritatea compozitorului, la reflecţie, conturând o atmosferă cu adevărat fermecătoare. Pentru toate acestea şi pentru iscusinţa lui Valentin Gheorghiu de a utiliza paleta timbrală, de a exploata la maximum potenţialul temelor în cadrul aparatului orchestral, maestrul a primit aplauze frenetice la finalul lucrării.
Credit foto: Virgil Oprina
Cu siguranţă, acest program a dus actorii implicaţi dincolo de limitele cunoscute de ei până atunci, fiind o depăşire a limitelor pozitivă, uluitoare chiar. Trebuie reamintit că ansamblurile prezente pe scenă sunt formate din studenţi, însă trăirea acestora, felul în care discursul muzical a fost condus şi energia transmisă au lăsat impresia unei filarmonici profesioniste. Acest lucru nu s-ar fi putut realiza fără implicarea dirijorilor Bogdan Vodă (cu o forţă extraordinară la pupitrul dirijoral) şi Florian Costea (pe care am avut bucuria de-a îl vedea chiar alături de studenţii săi în timpul lucrării lui Nicolae Brânduş), precum şi a unora din profesorii tinerilor, aflaţi de asemenea lângă aceştia în rândurile orchestrei.
