Chestionând dogmatica empatiei – „Against Empathy” de Paul Bloom

Lumea a devenit polivocală şi tulburătoare. Colapsul marilor ideologii nu a adus sfârşitul abulic şi prosper al istoriei, despre care vorbea Francis Fukuyama. Dimpotrivă, orbirea ideologică s-a nişat, a devenit insidioasă şi ubicuă, crezurile (politice&religioase&economice&filosofice etc.) s-au înmulţit şi s-au amestecat. Suntem mulţi, încovoiem pământul cu o psihologie de stup, trăim sub catastrofala ameninţare dublu spiralată a apocalipsei ecologice şi nucleare. Marile şi micile religii îşi cercetează avid şi terifiat fundamentele, (re)devin radicale, se întorc salvator spre origini, coloşii monoteişti gem sub presiunea faptelor abnorme care le chestionează cadrele conceptuale şi doctrinare. Am devenit mulţi şi nervoşi, „iluminaţi şi apatici” (apud Sloterdijk), încercând să supravieţuim depresiilor, vârstei înaintate&bolilor autoimune, secularizării, proliferării canceroase a naraţiunilor despre noi înşine; luminaţi-critici-împietriţi-hiperactivi-confuzi, încercăm să supravieţuim unei cunoaşteri despre noi şi lume, care ne excede şi ne sperie, care ne trezeşte, dar ne şi împietreşte.

Împotriva acestei frângeri pe dinăuntru, a acestui pluralism ontologic care ne spune azi, va trebui să găsim ceva, un aluat unificator. Un lipici care să ne ţină împreună, o cale a toleranţei, o reţetă care să îmblânzească exploziva noastră diversitate. Visăm că mai este posibil un proiect pentru întreaga umanitate. Sperăm şi presimţim că, în noi, există ceva suficient de simplu şi eficient ca să ne poată salva. Trebuie să existe o cheie elementară, iar empatia este un bun candidat. Cândva, am crezut că trebuie să fie dragostea. Două milenii ne-am străduit să iubim, sub seducţia pariului paulinic ce miza totul pe hegemonia unui singur afect. Dar, după cum ne reaminteşte Marele Inchizitor, oamenii au rămas fundamental aceiaşi. Dragostea nu i-a făcut mai buni. Şi, apoi, dragostea a fost redusă cinic la un amestec bizar de hormoni, prin reductio între pereţii opaci şi intransigenţi ai materialismului. Trăim o epocă a ironiilor experimentate şi a naivităţilor amnezice. Oricum, pentru noi, seriozitatea nu mai e o miză. Rigidităţii idealiste a lui Platon, o epocă ce nu a auzit de Diogene îi răspunde cu un pârţ. Creştinismul a făcut din om centrul lumii, în timp ce ne-a promis că dragostea şi frăţia universală a oamenilor pot coexista. Dar omul este mic, mai degrabă accidental, universul nu-i este nici măcar ostil (mai rău, este indiferent), iar adevărul (atât cât e) se dovedeşte mai degrabă subversiv. Suntem mulţi, iritabili, semiraţionali, competitivi şi înarmaţi până în dinţi.

Trebuie, aşadar, să devenim empatici. Empatia e singur noastră şansă. Un consens general pare să domnească în această speţă, inclusiv între psihologi, cartografii psihicului, această rămăşită (dis)funcţională şi fracturată intern a vechiului suflet. Politicieni, artişti, sportivi, filosofi şi chiar economişti ne îndeamnă să fim mai empatici. Sigur vom reuşi dacă ne vom strădui mai mult. Cheia convieţuirii este lângă noi, este mereu la îndemână, trebuie doar să vrem cu adevărat, să ne străduim puţin mai mult. Nu, dragă John, nu este adevărat că all we need is love. Mult mai probabil, all we need is empathy.

Surprinzătoarea, profunda şi bătăioasa carte a lui Paul Bloom este scrisă exact împotriva acestui consens general, a acestei dogmatici, pe cale să se nască, a empatiei. Utilă în contexte limitate, ea este mult mai adesea generatoare de rău decât de bine. Departe de a fi un panaceu, ea este asemenea unui pharmakon ce se poate dovedi letal dacă nu se ia, precum medicamentele de mare risc, doar la nevoie şi sub supraveghere atentă. După cum ne avertizează autorul în Prolog, „la finalul acestei cărţi vă veţi întreba ce anume ESTE în regulă cu empatia.”

Pe scurt, cartea este construită în jurul următoarelor teze:

„Empatia este precum lumina reflectoarelor, care nu poate cădea decât pe anumiţi oameni, doar aici şi acum. Acest lucru ne face să ne pese mai mult de ei, dar ne face orbi la consecinţele pe termen lung ale acţiunilor noastre şi nepăsători la suferinţa celor cu care nu putem empatiza. Empatia este părtinitoare şi ne împinge în direcţia parohialismului şi rasismului. Este mioapă, motivându-ne să facem lucruri care pot avea consecinţe benefice pe termen scurt, dar care pot duce la rezultate catastrofale pe termen lung. Nu ştie să socotească, defavorizându-i pe cei puţini în raport cu cei mulţi. Poate genera violenţă pentru că empatia faţă de cei asemenea nouă este una dintre cele mai eficiente forţe ale războiului şi ale atrocităţilor îndreptate spre ceilalţi. Este corozivă pentru relaţiile personale; epuizează spiritul şi diminuează forţa iubirii şi a bunătăţii.”

Mai mult, empatia exhaustivă este imposibilă. Oricât de năzuitor ar fi spiritul nostru, el nu se poate întinde peste tot ceea ce vieţuieşte şi suferă:

„Adevărata problemă este că nu avem suficientă empatie pentru toată lumea. Ar trebui să empatizăm cu victimele atentatelor de la Newtown şi cu familiile lor, dar ar trebui să empatizăm şi cu copiii şi părinţii din Chicago. Dacă tot ne-am apucat, ar trebui să empatizăm cu miliardele de oameni din lume care suferă, în Bangladesh, în Phenian sau în Sudan. Ar trebui să empatizăm cu bătrânii care nu au suficientă hrană, cu victimele persecuţiei religioase, cu săracii care nu primesc suficient ajutor, cu bogaţii care suferă de anxietate, cu victimele atacurilor sexuale, cu cele acuzate pe nedrept de atac sexual… Dar nu putem… Dacă Dumnezeu există, poate că El poate simţi simultan durerea şi plăcerea fiecărei fiinţe simţitoare. Dar pentru noi, muritorii, empatia chiar este lumina unui reflector. Este o lumină care străluceşte asupra celor pe care îi iubim şi care devine palidă sau dispare în faţa celor care ne sunt străini, care ne sperie sau sunt diferiţi.”

Sunt sigur că destule obiecţii v-au trecut deja prin minte citind aceste rânduri şi, după ce veţi reflecta a doua şi a treia oară la semnificaţia spuselor lui Bloom, alte câteva vă vor vizita. Dar, dacă veţi citi cartea, veţi vedea că autorul le prevede, le analizează atent şi onest şi le răspunde cu răbdare şi acribie. Desigur, Bloom ştie că un comportament pur raţional nu poate fi argumentat până la capăt. Raţiunea trebuie încălzită de afectivitate umană, contextualizată şi plasată în cadrul atât de specialului şi idiosincraticului univers uman. Doar că, argumentează autorul, nu vom obţine toate acestea de la empatie. Pentru toate motivele enumerate mai sus (fiecare argumentat minuţios, pe zeci de pagini) empatia nu este un cal de cursă lungă. Poate că nu vom reuşi să ilustrăm mai bine limitele empatiei decât cu exemple care privesc educaţia copiilor. În cazul lor, empatia este binevenită pentru a realiza o conectare fertilă la universul specific, dar este o cale sigură spre eşec dacă este transformată în principiu fundamental al educaţiei:

„Să ne gândim puţin la creşterea copiilor (parenting). Un părinte care trăieşte prea mult în mintea copilului său va deveni exagerat de protector şi de îngrijorat, temător şi nesigur, incapabil să exercite orice formă de disciplină şi control. Un bun părinte va trebui să se împace cu suferinţa pe termen scurt a copilului său – ba chiar va trebui uneori s-o provoace. O bună creştere presupune ca, uneori, să le refuzi copiilor ceea ce doresc… Presupune impunerea unui anumit grad de disciplină, ceea ce, prin definiţie, va face viaţa copiilor mai inconfortabilă când şi când. Empatia împiedică adesea acest mers al lucrurilor prin aceea că, făcându-ne să ne concentrăm cu lăcomie asupra sporirii fericirii imediate a copiilor noştri, ne împiedică să facem ceea ce este bine pentru ei. Se spune uneori că marea problemă legată de creşterea copiilor este dificultatea de a-ţi depăşi propriile griji egoiste. Se pare că, de fapt, marea dificultate se leagă de dorinţa de a îndulci cât mai repede cu putinţă suferinţa celor din jurul tău.”

Ce vom pune atunci în loc? Soluţia lui Bloom este relativ simplă, intuitivă (dacă îi acorzi puţină atenţie) şi convingătoare. Dacă vom reuşi să reducem la tăcere, fie şi pentru câteva clipe, guraliva empatie, vom constata că există forme de afectivitate şi de receptivitate socială pe care ne putem baza în mai mare măsură. În spatele empatiei (care este un mecanism agresiv, solicitant, de neevitat uneori, dar nerecomandabil în forme supralicitate, cam ca emisiile extraordinare de adrenalină), se află mecanisme mai puţin agresive şi mai eficace, precum bunătatea şi compasiunea. Fără a fi nevoiţi să ne transpunem fără rest în mintea şi lumea unei (alte) fiinţe vii, ne putem folosi de receptivitatea mai difuză a compasiunii, care ne face să nu fim indiferenţi la soarta celorlalţi, să manifestăm tendinţa spontană de a face binele. În plus, compasiunea este mult mai puţin intensă, mai dispusă să coabiteze cu raţiunea, mai puţin parohială şi idiosincratică. Sau, cu vorbele Taniei Singer şi Olgăi Klimecki, pe care Bloom le citează:

„Prin contrast cu empatia, compasiunea nu presupune să simţi suferinţa altora: ea se caracterizează mai degrabă printr-o stare de căldură sufletească, de grijă şi preocupare pentru ceilalţi, acompaniată de o puternică motivaţie de a spori starea de bine a celorlalţi. Compasiunea înseamnă a simţi lucruri pentru ceilalţi şi nu împreună cu ei.”

Consistentă, fără a fi greoaie, cartea lui Bloom abordează multe alte chestiuni, care acoperă o gamă largă, de la psihoterapie la analiza spectrului politic contemporan (veţi găsi probabil surprinzătoare şi delectabilă analiza comparată a progresiştilor şi conservatorilor). Încercarea sa de sinteză este ambiţioasă, adunând la un loc cele mai recente descoperiri din psihologie (este evidentă în special influenţa lui Steven Pinker), din neuroştiinţe şi din economie, în timp ce întregul volum respiră un aer argumentativ generos, filosofic (de altfel, autorul are multe afinităţi cu anumite forme contemporane de utilitarism, una dintre ele, cea a altruismului eficient susţinut de Peter Singer, fiind discutată pe larg). Bloom este unul dintre acei gânditori care, în ultimele decenii, s-au alăturat proiectului unei ameliorări sociale plecând de la potenţialul moral pe care-l poate stimula şi scoate la iveală ştiinţa. Presupoziţia lui fundamentală este că o mai bună cunoaştere de sine poate produce fiinţe mai conştiente, mai raţionale, mai dispuse la convieţuire paşnică. Antropologia realistă este temelia epistemică a acestui proiect (proiectul unui „nou iluminism”, pentru a folosi expresia lui E.O. Wilson).

Revenind la carte, vom spune că argumentaţia lui Paul Bloom este cel puţin interesantă. Este (uşor) impertinentă, iconoclastă, urzicător critică, deplin rezonabilă şi convingătoare. Te poate face să chestionezi măcar câteva dintre stereotipurile de mare succes ale societăţii noastre, care pune azi mare preţ pe empatie. Recunosc că am pornit la lectură intrigat şi iritat, hotărât să apăr empatia, pe care am propovăduit-o dintotdeauna fără reţineri. Acum nu mai sunt atât de sigur. Am pierdut din certitudini şi am câştigat în claritate. Trebuie să convieţuim, şi poate că vom reuşi s-o scoatem cumva la capăt, cum spune Jonathan Haidt. Dar mă îndoiesc că, îngropându-ne în dogmatica empatiei, ne vom descurca mai bine decât am făcut-o cu toate celelalte forme de dogmatism. Şi, pentru că, după cum spune autorul, se cade ca orice carte bună să se încheie cu o surpriză, paragraful final are câteva lucruri frumoase de spus despre empatia umană:

„Ajunşi la finalul cărţii, mă tem că am creat impresia că aş fi împotriva empatiei. De fapt, sunt, dar numai în domeniul moral. Şi, chiar şi aici, nu pot nega faptul că, uneori, empatia produce rezultate bune. După cum am admis încă de la început, empatia poate motiva bunătatea faţă de indivizi, lucru care face lumea un loc mai bun. Chiar şi atunci când stă la baza violenţei şi a războaielor, ar putea fi un lucru bun – există lucruri mai rele decât violenţa şi războiul; uneori, represaliile generate de empatie pot transforma lumea în bine…. Mai mult, există în viaţă şi alte lucruri în afara moralităţii. Empatia poate fi o imensă sursă de plăcere. În mod evident, simţim uneori bucuria celorlalţi. Am scris în altă parte că acesta este unul dintre motivele bucuriei de a avea copii. Ai putea avea din nou experienţe pe care le-ai uitat de mult – a mânca îngheţată, a vedea filmele lui Hitchcock, a te da în montagne russe. Empatia accentuează plăcerea de a avea prieteni şi de a trăi în comunitate, de a practica sporturi şi jocuri, de a iubi şi de a face sex. Şi nu doar sentimentele pozitive stimulează empatia. Există o fascinaţie în a privi lumea prin ochii altuia, chiar şi atunci când suferă. Cei mai mulţi dintre noi sunt extrem de curioşi cu privire la vieţile altora şi, uneori, efortul de a imita câte ceva din aceste vieţi se poate dovedi stimulator şi transformator.”

Aşadar, empatizaţi, dar nu exageraţi. Nu uitaţi să fiţi buni şi plini de compasiune. Pentru asta, nu e nevoie să plecaţi din propria minte. Vieţile altora ne pot rămâne străine fără a ne lăsa indiferenţi. Iar asta este o veste cât se poate de bună.

„Against empathy” de Paul Bloom

Editura: Vintage Publishing