Când muntele, şi iarba, şi copacii sună altfel…

Yasunari Kawabata scrie liric, sinestezic. Ca aproape toţi scriitorii japonezi, aş plusa. Oamenii şi natura trăiesc empatic, îşi trimit semne, descifrabile în virtutea unui cod tainic, ancestral. Elegii delicate îşi devoalează pliurile. O tristeţe transparentă, dar grea de miresme şi de foşniri. Senzorialitate şi senzualitate în mici fragmente uşor detaşabile din întreg, dar funcţionând acolo în virtutea unui sens care se alcătuieşte şi se corporalizează scriptic de la o pagină la alta…

Sunetul muntelui (roman publicat în Japonia în 1954, tradus şi apărut la noi anul acesta, de către George T. Şipoş, la Humanitas Fiction) este o astfel de elegie despre alunecarea lentă în bătrâneţe şi în renunţare, dar şi despre miracolul unei iubiri târzii, în care fiinţa înfloreşte pentru ultima oară.

Ogata Shingo, un bărbat de 62 de ani, este căsătorit cu Yasuko, deşi în tinereţe fusese îndrăgostit cu patimă de sora acesteia, cu mult mai frumoasă. Amintirea acestei iubiri se prelungeşte în timp, spre maturitate, cu aureola dureroasă a neîmplinirii erotice. Cei doi soţi au un băiat, Shuichi, şi o fată, Fusako, ale căror căsătorii sunt la limita destrămării. Viaţa niciunuia dintre personaje nu pare aşezată pe un făgaş prielnic. La cei 62 de ani ai săi, atent la propriile deposedări latente, dar şi la crizele celor dragi, Shingo se instalează dintru început în postura (in)confortabilă a observatorului. Prin breşele ivite în ţesătura narativă sunt dezvăluite, treptat, atât bucuriile, cât şi inerentele renunţări ale unui bărbat conştient de propria destrămare zilnică. Îndrăgostit platonic de nora sa, Kikuko, sufletul îi tresare atât la „sunetul muntelui” din apropierea casei, cât şi la graţia tinerei femei, atât de nefericită în căsnicie.

Ritmul cărţii este lent, tihnit, aparent fără miză conflictuală. Generaţia vârstnicilor interferează cu aceea a tinerilor, la nivelul aşteptărilor şi al gestionării crizelor. Felul în care Kawabata se joacă inteligent cu numele personajelor sale nu poate părea întâmplător nici măcar unui cititor neatent sau neexprimentat: Yasuko (mama) şi Fusako (fiica); Kikuko (nora, soţia fiului) şi Kinuko (amanta fiului).

Shingo este însă mereu polul spre care converg toate energiile. Iar polii existenţei acestui bărbat sunt propria vârstă, cu tot cortegiul de rigoare şi pasiunea inocentă surprinzătoare pentru tânăra femeie din casa lui: „Când le intrase în casă ca mireasă, Shingo remarcase maniera delicată, deşi greu de observat, în care îşi mişca umerii. Era ceva proaspăt şi cochet în acea mişcare din umeri”. (pag. 16). Imaginea nurorii se suprapune firesc, peste timp, peste imaginea surorii lui Yasuko. Cumva, o buclă se desface şi neîmplinirea din tinereţe se metamorfozează acum în zvâcnetul ultimei înfloriri interioare. Tânăra noră, la rândul ei, simte acelaşi lucru, o dragoste amestecată cu respect, o deschidere sinonimă unui suflet-pereche:

„-E posibil ca muntele să scoată vreun sunet? întrebă retoric Kikuko. Spunea mama-soacră că ai mai auzit şi înainte, tată-socrule. Înainte să moară sora ei.

Shingo rămase perplex. Cum de uitase tocmai acest amănunt? Cum de nu-şi amintise de acea întâmplare în momentul în care auzise sunetul muntelui?

Kikuko părea tulburată de ceea ce spusese. Umerii ei frumoşi rămaseră nemişcaţi.” (pag. 19)

Iar muntele sună. O serie întreagă de simboluri se întreţes în carte: lăcusta, castana, cireşul iernatic, păsările, ploaia, oul de şarpe, visele, veşmintele specifice anumitor ceremonialuri. Sunt fire roşii, care străbat spre Shingo ca nişte prevestiri:

„Norii, ca şi luna, erau reci şi alburii. Shingo se simţea învăluit de toamnă (…) Toate magazinele aveau obloanele trase (…) Shingo simţi un fior rece pe şira spinării şi îl cuprinse o dorinţă arzătoare de a simţi căldura umană. Simţea că ajunsese, acum, la un moment crucial din viaţa lui, în care o hotărâre iminentă avea să se pogoare asupră-i.” (pag. 47)

Cumva, nevoia de a fi în preajma unei fiinţe proaspete precum Kikuko este asociată cu nucul gingko: „Gingko are o forţă anume, pe care cireşul nu o are. Orice fiinţă longevivă este cumva diferită de toate celelalte. Cred că un copac atât de bătrîn are nevoie de multă forţă ca să mai dea muguri toamna”. (pag. 49)

În cartea lui Kawabata, conceptul de familie este surprins atât în latura tradiţională, cât şi în cea modernă. Ritualul căsătoriei lui Shingo cu Yasuko reprezintă deopotrivă o pagină etnografică în sine şi, în acelaşi timp, un semn al îndepărtării conjugale de mai târziu (simbolul castanei care se rostogoleşte departe de miri, lângă un pârâiaş). Căsătoria devine „o mlaştină soţ şi soţie”, o hidră imprevizibilă, care „înghite la nesfârşit greşelile partenerilor”, „un soţ şi o soţie, singuri, iertându-şi unul altuia greşelile, care se adâncesc de-a lungul anilor în propria mlaştină”. (pag. 113)

Soţii nu îmbătrânesc la fel, ci fiecare în parte, ca şi cum o bătălie ar trebui să fie un act individual, singular. Tonalitatea elegiacă este irizată cu note comice. Apele adânci se agită cumva departe, abia perceptibil: un coleg de-al lui Shingo îşi smulge unul câte unul firele albe de păr, altul se îmbolnăveşte de cancer şi-i cere lui Shingo să-l ajute cu o doză de otravă în caz de nevoie (dorind astfel să-şi conserve dreptul de a decide să moară liber şi demn – „ultima libertate, maniera de-a rezista”). Shingo însuşi visează amestecat şi tuşeşte cu sânge în câte o dimineaţă…

Dincolo de lirismul caracteristic lui Kawabata, răzbat notele înalte şi grave ale unei crize existenţiale majore. Fără clamări inutile, fără accente retorice găunoase. Câtă vreme trăim, iar viaţa celorlalţi nu ne lasă indiferenţi, orice vârstă poate fi asumată, acesta pare să fie mesajul cărţii. Poţi mirosi, poţi vedea, poţi auzi, poţi atinge, cu carnea ta bătrână şi tăbăcită de lovituri, inefabila frumuseţe a lumii…

sunetulmuntelui Yasunari Kawabata, Sunetul muntelui