Câinii din Galveias

Poate că este nevoie de căderea unui meteorit pentru ca omenirea să revină pe orbita fericirii, să revină, oricum pot ei, dar să revină cu picioarele pe pământ.

Scriitor portughez care merge pe urmele Saramago, José Luís Peixoto creează o lume absurdă, ieșită de sub regulile logicii, un spațiu în care se poate întâmpla absolut orice, într-o succesiune tulburătoare, lucruri care par mici la început și, pe măsură ce se acumulează noi incidente, sfârșesc prin a îngrozi cu atrocitatea lor. Sau măcar prin a uimi, căci imaginația nu are limite, nici măsură, cum se vede din scena răfuielii dintre nevastă și amantă sau din vânătoarea de iepuri.

Primul semn că în Galveias, o localitate provincială, vine un fel de sfârșit al lumii îl dau câinii. O explozie care îi asurzește, la propriu, le aruncă traiul păcătos în aer. Meteoritul le zguduie viața – se sparge o vitrină, cade un felinar stradal, câinii încep să urle, cuprinși de spaimă.

„Poate explozia aceea venită de dincolo aducea soluția pentru întrebările nerăspunse până la capăt.

Geamul cafenelei lui Chico Francisco a pocnit într-o explozie de bucăți mai mici decât o unghie. Era geam gros, cu mulți ani adunați. Unul dintre bărbații care erau acolo, Barrete, a spus c-a văzut cum s-a bombat vitrina la mijloc ca o minge, ca o minge de fotbal, și că abia apoi s-a făcut ţăndări în toate direcțiile. Se poate imagina ce bubuitură ar fi fost în cazul ăsta, dar nu e sigur că lucrurile s-au petrecut chiar aşa. Geamul era transparent şi mulţi se îndoiau că, la ora aceea din noapte, ar fi putut careva să desluşească vreo formă. În afară de asta, Barrete era prieten cu vinul alb, cu cel ghiurghiuliu şi cu pileala de orice culoare, iar vitrina în formă de minge suna cam a poveste gogonată. Barrete se simțea jignit dacă-l punea cineva la îndoială şi, drept dovadă, avea o tăietură adâncă, proaspătă, pe care o deschidea cu vârful degetelor s-o arate. I-o făcuse un ciob de sticlă înfipt în antebraţ. A izbutit să se adăpostească la timp doar pentru că, la momentul exploziei, tocmai se uita pe geam. După spusele lui, ciobul de sticlă ar fi putut să-i ajungă direct în ochi.” (p. 17)

Câinii (înțelegem că oamenii) sunt înnebuniți, ca, destul de repede, să treacă de la uimire și spaimă la relatarea, cu înflorituri, a momentului, la mitizarea lui. Într-o povestire a lui Marquez un înger agonizează în bătătura unui țăran. Tot satul face pelerinaj, un timp. Apoi, se întorc cu toții la viața dinainte, îngerul fiind abandonat, pe criterii ornitologice, între găini. La fel pare că se întâmplă cu meteoritul din Galveias. Câteva zile, oamenii sunt speriați, derutați, neștiind ce turnură va lua Universul. Uitarea vine repede și ei se întorc la patimi de tot felul – cine a spus că patimile nu sunt mici sau mari pare să fi avut dreptate. Ceva rămâne totuși la limita suportabilității în satul acela beneficiar de o uriașă groapă, dolină sau crater mineral: mirosul de pucioasă, iz al infernului care, nu-i așa, nu e în afară, ci înăuntru. Infernul, nu doar cel camusian, e lăuntric.

Scris elaborat, cu frază puternică, tinzând spre enunțul scurt, eliptic, ca în gazetăria de tip fapt divers, romanul are secvențe remarcabile prin poezia lor – una a imaginii, alta a limbajului metaforic. Rosa are mulți copii, care trebuie hrăniți și trimiși la școală, sunt gălăgioși, iar ea trebuie să se gândească și la bărbatul ei infidel. Când pleacă, în căușul mâinii ei rămâne forma chipului fiecăruia dintre prunci. De multe ori, limbajul devine el însuși subiect de analiză. Un bărbat își contemplă nemulțumit bătrânețea:

„N-avea nevoie să-și vadă dosul palmei, brusc uscățivă, străbătută de vene albastre, ca să știe că e bătrân. Se revolta împotriva unei asemenea nedreptăți. În tăcere sau în gura mare, blestema timpul care străbătea ramurile măslinilor dimprejur. De multe ori, i se părea că trăise prea mult. La ce-i trebuia tot timpul ăla? Încă mai era în putere, n-avea să şi-o piardă fără luptă, însă în fiecare zi mai dădea peste câte o lipsă. Era ca și cum locuia într-o casă unde, în fiecare zi, mai dispărea câte un obiect. Ani de zile, câte un obiect ocupase un loc, devenise al lui şi, brusc, rămânea numai cu lipsa lui. Exista și, o clipă mai târziu, nu mai exista. Și să trebuiască să trăiești fără fiecare din obiectele astea. Și să trebuiască să trăiești cu golul lăsat de lucrurile care obişnuiau să fie acolo. Mai întâi, piesele decorative; apoi, farfuriile din dulap; mai târziu, toate cele necesare, până mai rămâne numai un pat în care să mori.” (pp. 51-52)

În alt episod, o călugăriță o învață pe tânăra profesoară să vorbească frumos, înțelegând că, la mânie, șuvoiul de vorbe urâte din gâtlej nu putea fi oprit. Soluția ar fi un fel de conștientizare a fiecărei silabe rostite, deturnate, ulterior, în așa fel încât cuvintele puse pe făgaș la început să fie înlocuite cu altele, decente.

„Cu o pornire de contabil, îi taxa toate înjurăturile, dar, pe de altă parte, o ajuta să înțeleagă că nu e doar o problemă de vocabular. Dacă dobândea conştiinţa unei pauze, putea să schimbe cuvintele din mers şi să le transforme astfel într-unele decente: pu, pauză, lbere; pu, pauză, lsaţie; pu, pauză, lover; fu, pauză, guța; fu, pauză, rajare; fu, pauză, megai; că, pauză, lcat; că, pauză, scat; că, pauză, țărat. Era în primul rând o problemă de nervi, de lipsă a controlului. Acesta era adevăratul defect: glasul care brusc începea să-i ardă gâtlejul. Sora Luzia, cu răbdare milostivă, cu treizeci și doi de ani de Galveias, se bucura să aibă grijă de fată.” (p. 123)

Universul Galveias este desenat în detaliu, în așa fel încât locurile în care se petrec diverse drame, catalogate mărunte doar pentru ceilalți, care nu le trăiesc, fiindu-le, în schimb, martori. Ranchiunoși, oamenii locului își plătesc datoriile morale, chiar dacă momentul revanșei vine pentru unii către capătul vieții sau într-un moment în care nu se mai poate îndrepta nimic.

Finalul este scris în același registru al întâmplărilor mici, care, de fapt, au relevanța lor majoră în plan simbolic. Rușinea imprimată în pielea oamenilor pare că se estompează, odată cu venirea pe lume a pruncului fără de păcat.

Scriere cu puternică atmosferă macondiană, subtil metafizică, păstrând matca realistă a narațiunii, Câinii din Galveias surprinde apariția „semnelor” care ar fi trebuit să-i întoarcă pe oameni cu fața spre propria umanitate. Fundamental nefericiți, egoiști și obișnuiți să se resemneze cu firea lor păcătoasă, locuitorii din acest ținut al meteoritului se trezesc greu din coșmarul în care se complac din inerție.

Despre autor am găsit câteva date:

Portughez de origine, José Luís Peixoto este licențiat în limbi și literaturi germanice la Universidade Nova de Lisboa. A scris poezie, proză, teatru și critică literară. A primit premiul Jovens Criadores („Tineri creatori”) în 1997, 1998 și 2000. În 2001 primul sau roman, Nenhum Olhar (Nici o privire), a primit Premiul Jose Saramago. Au urmat alte două romane, Uma Casa de Escuridao, 2002, și Cemiterio de Pianos (Cimitirul pianelor, 2006).

Las mai jos alte fragmente:

„Mulţi au crezut că e sfârşitul lumii, mai cu seamă părintele Daniel, care s-a trezit, încă buimac de beție, cu faţa turtită de masa de la bucătărie, cu obrazul ciuruit de firimituri de pâine uscată.

Ca o goarnă făcută din moarte, explozia a acoperit țipetele cu totul. Majoritatea sătenilor din Galveias nu mai auziseră un zgomot atât de brutal, nu știau că e cu putinţă. Unii, din instinct, și-au petrecut minutul țipând. În lipsa posibilității unui raționament, li s-a părut că dacă-și aud vocea sunt stăpâni pe situație. În același timp, era un semn că sunt în viață. Dar cu gâtlejul în plină activitate, nu reușeau să se audă nici măcar în gând. Deschideau gura, țipau și, cu toate că-și simţeau vibrația vocii, sângele zvâcnind în tâmple, ochii mai să le iasă din orbite, nu auzeau nimic.

Când zgomotul a luat sfârşit, a rămas o tăcere insistentă, un țiuit în urechi.” (p.19)

„În noaptea aceea, vise incomplete.” (p. 67)

„Lumina cenuşie a zorilor a avut drum lung de făcut până s-ajungă în dormitor. Parte din ea s-a adunat între marginile țiglelor, petice atât de strânse, de nici măcar o picătură de apă n-ar fi încăput. Altă parte, împinsă de vânt, a intrat prin crăpăturile uşii, a traversat bucătăria și s-a destrămat la picioarele patului. Grosul luminii s-a ivit din zidul de var, zărindu-se pe dedesubtul întunecimilor.

Mai elastic decât lumina, mirosul de pucioasă împuțea casa. Disconfortul apăruse deodată cu bubuitura care-i trezise în toiul nopţii, în panică. Era o putoare minerală, intensă, un fel de miros de cenuşă, durere de cap, venea și flutura după cum bătea vântul. Cel puțin, aşa i se părea bătrânului Justino. Ce altă forţă putea duce și aduce mirosuri? Faţă de lumină, mirosul trecea prin pereți.” (p. 67)

„Bătrânul Justino s-a mirat că nevastă-sa nu e deja în bucătărie, zdrăngănind vasele sau oalele. A închis ochii la loc, refuzând începutul zilei. Vântul se simţea în schimbările de ritm ale ploii căzând pe acoperiş.

Nu-i venea să se ridice din pat. I se părea că salteaua îl trage în jos, nu vrea să-l lase să se scoale.

În picioare, până la urmă, și-a întins şira spinării, şi-a îndreptat umerii.” (p. 67)

„Pot să intru, doamnă?

Rosa ştia să se poarte. Profesoara era şi mai tânără decât se aștepta, ziceai că e o pustoaică de vârsta Anei Rosa a ei. Şi frumoasă, arătoasă. A poftit-o să intre cu-aşa un zâmbet, de s-a împiedicat. A poftit-o să ia loc.

Era o profesoară get-beget, cu părul dat cu fixativ, ochelari, inele. Auzise despre ea c-ar fi prost-crescută. Scorneli de-ale oamenilor răi de gură, nu și-o putea închipui scoţând nicio vorbă nelalocul ei. Lumea născocește te miri ce doar ca să se afle în treabă. Rosa o asculta, atentă mai degrabă la felul în care rostea anumite cuvinte decât la năzbâtiile, foarte detaliate, care-i implicau pe copiii ei, pe băieți. Era o melodie atât de bine intonată, încât până și numele copiilor păreau altele. Era ca și cum ar fi vorbit despre cineva de la televizor.

Cancelaria mirosea a detergent. Rosa o cunoştea pe femeia care făcea curat în şcoală, Isaura. Și-o și imagina frecând silitoare dalele de faianță. Lumina venea dinspre o fereastră cu storuri din lamele, moderne. Pe sub gălăgia copiilor, care pătrundea dezintegrată, ca o ploaie invizibilă, în încăpere mai erau câteva ghivece, plante înalte. Erau soiuri pe care numai acolo le mai văzuse, cu altă ocazie, când fusese chemată de fosta profesoară: aceleași, dar mai tinere. Erau plante care nu se cunoşteau în sar.

Ardeţi-le vreo două, doamnă. Dacă nu sunt cuminți, ardeţi-le vreo două.

Rosa n-a prea înțeles răspunsul pe care l-a primit. A bănuit că învăţătoarea nu voia să-i bată, dar, cum nu era sigură, a dat din cap în continuare, încuviinţând şi remarcând detalii, ca de exemplu, agrafele din păr.

Afară, cu toată curtea școlii uitându-se la ea, i-a căutat pe băieți și, de la câțiva metri depărtare, i-a ameninţat:

Nu-ţi face tu griji, că-ți scoate tac-tu azi gărgăunii din cap.” (pp. 77-78)

„Mama lui o învățase să facă pâine sau, mai bine zis, o ajutase să se perfecționeze. Când maică-sa s-a dus să se îngroape lângă taică-său, care o aştepta chiar la intrarea în cimitir, Justino a rămas cu consolarea pâinii pe care o știa de mic, care avea gustul mamei lui, măsura potrivită de sare și maia. Dar după bubuitura care-i trezise, ameninţând a sfârşitul lumii, pâinea căpătase un gust usturat, coclit, diferit de ani și ani de pâine făcută de nevastă-sa și, îna-inte, de maică-sa. Izul acela pe care-l simţea încă din plin, amar și veninos, îl rănea până-n cerul gurii. Ştia că nevastă-sa nu schimbase niciun vârf din măsurătorile pentru pâine, știa că o făcuse după acelaşi obicei, fărâmă cu fărâmă, dar ceva era diferit. S-a gândit că ăsta trebuie să fie gustul morţii.” (p. 52)

„Sosirea Mariei Teresa în Galveias fusese simplă, toată lumea aştepta o profesoară nouă. Pe Maria Teresa n-o deranja privirea fixă a oamenilor de pe stradă. Înfrunta asediul acesta cu o degajare tinerească, zâmbete și urări de bună ziua. Dar apoi, când a venit toamna pustie, când au venit vânturile puternice pe țiglele casei pe care o închiriase de la nea Manuel Camilo, a devenit vulnerabilă în faţa unei colecții de necazuri pe care nu le prevăzuse. În acel final de octombrie, a început să poarte conversaţii din ce în ce mai utile cu călugăriţa, care, în fiecare vineri, ţinea ora de Religie şi Morală.” (p. 123)

„Doctorul Matta Figueira, licențiat, a rămas tăcut în timp ce mirosea fetița, și după, frustrându-i pe toți cei care-i așteptau reacția.

În braţele mamei, după ce a fost mirosită de toată lumea, fetița a adormit. Avea mirosul normal al copiilor nou-născuți. Nu mirosea a pucioasă.

Şi, de la o clipă la alta, au simțit ruşinea lipită de piele. Toți acei oameni, unul câte unul, s-au simţit deranjați de locul în care se aflau. Ca și cum s-ar fi trezit brusc, lucizi dintr-odată, s-au mirat de orbirea cu care se obişnuiseră cu ciuma aceea. S-au mirat de ei înşişi: a fost ca și cum și-ar fi pus întrebări lor de cu seară și li se părea că vorbesc cu cineva care nu pricepe.

Şi au încetat să mai accepte. Li s-a părut incredibil că ajunseseră să-şi uite propriul miros. Li s-a părut incredibil timpul acela, zi după zi, lună după lună, repetiția insistentă a unei minciuni. Dacă acceptau minciuna în continuare, aveau să ajungă în curând s-o creadă, iar din momentul în care credeau nu mai era mult până când ei înşişi ajungeau să fie acea minciună.

Sunt multe feluri în care poţi să fii mort.

Să-ți pierzi mirosul, să-ți pierzi numele, să-ți pierzi viața, chiar dacă ocupi încă un trup sau o umbră. Să-ţi pierzi mirosul, să-ți pierzi numele, să-ți pierzi viața, chiar dacă încă înduri timpul şi greutatea privirilor.

Şi-au amintit de chestia fără nume și au făcut cu toții primul pas. N-au pornit exact în același timp, ca într-o lume perfect sincronizată. Fiecare a avut propriul moment de decizie, apoi fiecare a ridicat un picior și l-a dus peste pietrele de pe stradă până a revenit jos şi a creat structura să-şi sprijine celălalt picior, stâng sau drept, în gestul său succesiv și necesar. Erau picioare care n-aveau aceeaşi mărime, dar care aveau aceeaşi importanţă. Și cu toții au făcut al doilea pas, al treilea, al patrulea și pe ceilalți, următorii, până li s-a pierdut şirul.

Chestia fără nume îşi păstra încă misterul, poate n-avea să şi-l piardă niciodată, dar străzile erau deja pline de oameni care mergeau înspre ea.

Galveias nu poate să moară.

Pentru toți copiii care și-au lăsat copilăria pe acele străzi, pentru toate iubirile care s-au înfiripat la petrecerile din salonul societății filarmonice, pentru toate promisiunile făcute bătrânilor care se așezau la uşă în serile de august, pentru toate mamele care și-au crescut copiii pe băncile de piatră, pentru toate poveştile comentate în piaţa mare, pentru toți anii de muncă și de praf din acel sat, pentru toate fotografiile smălțuite de pe mormintele din cimitir, pentru toate orele anunțate de clopotul bisericii, împotriva morţii, împotriva morţii, împotriva morţii, oamenii mergeau pe acel drum.

Cu sufletul la gură, universul contempla Galveias.” (pp. 318-320)