„Zgomotul lucrurilor în cădere”, Juan Gabriel Vásquez

Toată literatura sud-americană pare că vine dintr-o altă lume, mai altfel, mai nepământeană; când citeşti un volum scris de un argentinian, un mexican sau un brazilian, ai impresia că trebuie să tragi adânc aer în piept şi să te laşi purtat în derivă spre un alt ţărm decât cel la care trăgeai de obicei. Emoţiile cu care eşti obligat să te confrunţi tu, cititor deschis spre noi experienţe, sunt atât de puternice şi atât de amalgamate, încât ai impresia că nu vei mai ieşi niciodată din lumea lor. Şi, cu toate acestea, vei mai reveni, vei mai dori să respiri altfel şi să înoţi în ape colorate şi tulburi, în aceeaşi măsură. Să-ţi propui să-i citeşti pe Borges sau Sabato e ca şi cum ţi-ai propune să ai coşmaruri; mie asta mi s-a întâmplat când am citit „Abaddon Exterminatorul”; totuşi, coşmarul nu m-a împiedicat să caut în continuare cărţile scriitorilor sud-americani.

Alegerea cărţii lui Juan Gabriel Vásquez nu-mi aparţine, am citit-o la sugestia Ioanei Bâldea-Constantinescu; e drept, nu am regretat nicio secundă din cele „pierdute” cu citirea paginilor volumului tradus de curând la noi. Şi, apropo de traducere, este una excelentă, cuvintele sunt la locul lor, parcă menite să asigure o cădere cât mai bine percepută a lucrurilor. Ciudat titlu pentru un roman contemporan. Când auzi „zgomotul lucrurilor în cădere” te aştepţi să fii invadat din toate părţile de zgomot, adică de sunete ale căror surse nu le stăpâneşti/nu le cunoşti şi datorită cărora aproape că te doare tot corpul. Şi te loveşte zgomotul acesta încă de la primele pagini:

„Pentru Laverde, biliardul nu era o modalitate de petrecere a timpului liber, nici măcar o întrecere, ci singura formă prin care putea socializa în acele momente: zgomotul bilelor lovindu-se una de cealaltă, al mărgelelor de lemn deplasate pe vergelele abacului, al bucăţilor de cretă albastră trecute peste vârful tacului acoperit cu piele învechită, toate astea compuneau viaţa lui publică.”

Da, Ricardo Laverde este unul din personajele cheie ale romanului, drama acestuia fiind miezul/centrul în jurul căruia se brodează succesiunea de acţiuni, de personaje şi de timpi narativi. Povestea vieţii lui Ricardo Laverde este începută la timpul prezent şi redată de unul dintre amicii lui de biliard, care, ulterior, îi va deveni prieten, Antonio Yammara, un tânăr profesor de drept, care-şi făcea veacul prin tarvernele din Bogota rău famată. La momentul iniţial, Laverde era ieşit din închisoare după ce executase o pedeapsă destul de mare pentru o vină despre care nu se ştiau prea multe. Nimeni nu-i cunoştea viaţa de dinainte de închisoare, nu se ştia dacă are familie sau nu, unde stă sau în ce condiţii, şi de unde avea banii necesari traiului zilnic. Singurul care reuşeşte, aproape fără să vrea, să dezlege misterul vieţii de dinainte de executarea pedepsei va fi Yamamata. Povestea prieteniei dintre cei doi se împleteşte cu povestea vieţii lui Antonio, care, din tânăr profesor, devine tânăr cap de familie, aproape fără să-şi dea seama. Yammata va fi cel care-l va introduce în lumea scriitorilor din Bogota, dintr-un motiv exclusiv personal: Laverde avea nevoie să asculte o casetă foarte importantă pentru el şi nu avea un casetofon. Este foarte interesant modul cum alege scriitorul să împletească cele două vieţi paralele şi să le reunească într-una singură: lumea rău-famată, a celor care trăiau din traficul de droguri şi lumea literaţilor, acolo unde circulau idei frumoase şi nevoia de bani era imensă:

„Mă gândeam la Casa de Poesía, vechea reşedinţă a poetului José Asunción Silva, transformată acum într-un centru cultural unde se ţineau lecturi şi cenacluri. Obişnuiam să merg acolo, mersesem toată perioada facultăţii. Unul dintre saloanele casei era un loc unic în Bogotá: acolo, toate soiurile de împătimiţi ai literaturii se aşezau pe canapele îmbrăcate în piele, lângă instalaţii de sunet destul de moderne şi ascultau până nu mai puteau înregistrări deja legendare: Borges citind din Borges, García Márquez citind din García Márquez, León de Greiff citind din León de Greiff. Pe atunci toţi vorbeau despre Silva şi opera lui, pentru că în acel început de 1996 avea să se comemoreze un veac de la sinuciderea lui.”

Acolo, în Casa de Poesía, se schimbă timpul acţiunii şi firul narativ o ia, într-un fel, invers, spre trecut. Şi, treptat, ajungem iarăşi, la zgomot, de data aceasta la cel de care nu vom mai scăpa până la sfârşitul cărţii; este cel căruia i se datorează toată povestea:

„Se aude un ţipăt întrerupt, sau ceva ce seamănă cu un ţipăt. Se aude un zgomot pe care nu reuşesc, niciodată nu am reuşit să-l identific; un zgomot care nu e omenesc sau e mai mult decât omenesc, zgomotul vieţilor care se sting, dar şi al materialelor care se rup. E zgomotul lucrurilor în cădere, de la înălţime, un zgomot sacadat şi tocmai de aceea etern, un zgomot care nu mai încetează, care din acea seară continuă să răsune în mintea mea şi nu dă semne că ar vrea să dispară, un zgomot care va rămâne mereu suspendat în memoria mea, atârnând acolo ca un prosop într-un cui.”

Obsesia acelui zgomot neînţeles, care, de fapt, este zgomotul morţii oamenilor, al celor care cad victime unui accident aviatic; această obsesie ajunge să amprenteze definitiv viaţa lui Yammata şi nu numai. Acţiunea începe să se complice, dar într-un sens pozitiv şi neaşteptat. Ca să ajungă să scape de obsesia acelui zgomot (ceea ce nu se va întâmpla prea curând), Antonio trebuie să-şi abandoneze familia (soţia şi copila de doar 3 ani), ca să meargă la originile celor întâmplate: asta, pentru că obsesia îi era alimentată, la propriu, de o durere fizică aproape de nesuportat: fusese împuşcat şi împreună cu el şi Laverde. El scapă, e drept, cu preţul unei cicatrici urâte şi a nişte dureri insurmontabile, în schimb Laverde moare luând cu el misterul vieţii de dinainte de închisoare. Şi vă las să intraţi în casa fiicei lui Laverde, dintr-o Bogota atemporală, să intraţi în casa lui Pablo Escobar şi pe terenurile acestuia aflate în paragină, să descoperiţi urmele unui terifiant stil de viaţă care a lăsat urme adânci şi de neşters în istoria Columbiei.

Superbă scriitura tânărului autor columbian, bine dozată succesiunea de acţiuni şi emoţii, extrem de bine conturate personajele, deşi faptele în sine sunt banale şi cu nimic atractive în sine. Cred că aici e cheia întregului roman: cum să scoţi din banal nişte vieţi de oameni care trăiesc la limita promiscuităţii şi să nu cazi în derizoriu sau vulgar. Oamenii aceştia au sentimente profunde, au pasiuni care-i mistuie, au nevoie de oameni în jurul lor pentru a-şi recompune lumea dispărută nu de mult.

„Dimineţii răcoroase i s-au adăugat plânsul Mayei, încet, liniştit, primele triluri ale păsărilor şi zgomotul, mama tuturor zgomotelor, zgomotul vieţilor prăbuşindu-se, zgomotul produs în cădere de lucrurile din zborul 965 prăbuşindu-se în Anzi, un zgomot care, într-un fel absurd, era şi zgomotul vieţii lui Ricardo Laverde, legată definitiv de cea a Elenei Fritts. Dar viaţa mea? Nu a început şi viaţa mea să se prăbuşească în acea clipă, zgomotul acela nu era zgomotul căderii mele, care începuse acolo fără ca eu să ştiu?”

În ce măsură va reuşi Antonio Yammata să refacă paradisul pierdut şi în ce măsură va reuşi să scape de obsesia zgomotelor morţii vă las să descoperiţi citind pagină după pagină. O să vă placă şi, la sfârşit, veţi cere un răgaz de la cele din jur pentru a medita puţin asupra sensului tuturor celor ce se vi se întâmplă.

Puteţi citi un fragment din carte – aici.

Editura Polirom;

Anul apariţiei: 2015;

Traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari;

Nr. pagini: 252;

ISBN: 978-973-46-5374-4.

Sursa foto scriitor: www.theguardian.com