Scrisori către Mihai, de Răzvan Petrescu

Răzvan Petrescu este savuros, pur și simplu. Da, știu, erați la curent deja cu acest aspect. Dar Răzvan Petrescu, autorul scrisorilor, cum este? O (re)confirmare a celor anterior spuse.

Cartea „Scrisori către Mihai” este o bijuterie. De familie, aș spune eu. Citind scrisoare după scrisoare, ai impresia că intri în marea familie a prietenilor celor doi protagoniști: Răzvan Petrescu și prietenul lui, Mihai (Michel Simion). Răzvan Petrescu, studentul rămas acasă, în plină epocă de dezvoltare a apocalipsei comuniste, Mihai, rămas în Franța, cel care reușește să comunice cu prietenul lui cel mai bun, în ciuda cenzurii și a întârzierilor nepermis de mari ale poștei române. E greu să nu te identifici cu unul sau altul dintre cei doi prieteni, dar mai degrabă cu Răzvan Petrescu. Scrisorile îl au pe el ca expeditor și conțin toată gama de frustrări create de traiul zilnic într-un regim politic de nedescris/necuprins în cuvinte.

„Mi-e dor de tine ca de un porc olimpian înconjurat de femei de vată. Și încetează, domnule, de a mai chema două femei deodată în nenorocita aia de cameră plină ochi cu porcăriile și intențiile tale libidinoase, că eu așa am înțeles, încetează până nu te aleg francezii președinte.”

Multe dintre neputințe și frustrări și dorințe ascunse le maschează în spatele unor fraze de genul celor de mai sus. O face la modul conștient, știind că scrisorile vor fi citite și de altcineva decât destinatarul. Asta e una din dramele ascunse foarte bine printre rânduri: să dorești să scrii cât mai multe, să urli cât mai multe din frustrările personale și să o faci în așa fel încât rândurile să nu fie șterse de cei din aparatul opresiv. Răzvan Petrescu, în ciuda tinereții (avea 23 de ani când a început să trimită scrisorile, tânăr student medicinist), dă dovadă de un acut simț al istoriei timpului prezent: descrie cum rar o să mai găsiți în literatura românească, voalat, dar totuși evident, aventura traiului zilnic în comunismul aflat în plin avânt; cozile zilnice obligatorii de la alimentară și nu numai, aventura supraviețuirii la propriu într-o lume cenușie și dominată de lipsuri de tot felul, toate acestea le ascunde de multe ori în spatele unor rafinate ironii sau autoironii.

„Cronica sânilor de la București. Tremură de frig sub sutiene de biber. Dar asta nu te mai interesează, așa mi-ai spus. Păcat. Ți-aș fi dezvoltat teoria sfârcului. De la Decebal până în zilele noastre. Oh, sfârc roz, tușieră a gurii noastre.”

De ce să citiți „Scrisori către Mihai”? Vreți motive? Atunci să vi le dau: sunt pline de viață, sunt tragice chiar (1); sunt pline de umor, un umor atât de sănătos, încât l-a salvat pe Răzvan Petrescu de la căderea în marele anonimat (2); au atât de multe referințe muzicale, încât puteți asculta liniștit/ă vreo 2 ani, fără să reveniți asupra unui titlu muzical – autorul scrisorilor e un bun muzician el însuși, cu o solidă cultură muzicală (3); veți înțelege, în mare, cam ce e cu comunismul și de ce nu trebuie repetată greșeala asta (eufemism, da, știu) istorică (4); după citirea epistolelor, veți simți nevoia să vă apucați de scris scrisori (5).

„Transmite-i, te rog, lui Paul că poate să-mi scrie. Nu mănânc scrisori. În rest, pick-up-ul începe să dea mari semne de oboseală. Mai unduiește, încă, pe Ravel. Tace la Schubert. Cade pe dușumea la Berlioz. Pe Telleman nici nu îl mai bagă în seamă. Trebuie să îi schimb piticul care învârte motorul. Ah, voi, pitici din toate vremurile. Unde vă sunt împărații?”

Informații despre cum era în comunism avem din multe surse (directe sau indirecte), transmise de cei care au trăit efectiv sub acest regim politic sau de cei care au fost afectați (într-un fel sau altul) de această dramă istorică. Memoriile, romanele, colecțiile de documente istorice, schimburile epistolare etc.; întâmplarea face ca în ultimul an să citesc și memorii, și roman, și documente istorice despre cum era viața în comunism. Scrisorile lui Răzvan Petrescu către prietenul său, Mihai, pot fi considerate o sursă de informații de primă mână despre cum (nu) se trăia în comunismul pur și autentic românesc. Dar asta nu știrbește cu nimic din savoarea acestei colecții de scrisori.

Câți prieteni adevărați aveți? Dintre cei cărora să simțiți nevoia să le scrieți zilnic (sau aproape zilnic) scrisori? Să le povestiți pe îndelete (sau nu) cum și ce mai faceți, ce muzici mai ascultați, ce mai gătiți, ce mai citiți? Câți prieteni cu care să vă-mpărțiți viața aveți? Întrebări la care vă veți grăbi să găsiți răspunsurile după ce veți citi cartea. Cred că acesta este cel mai mare câștig al citirii cărții lui Răzvan Petrescu.

Editura Curtea Veche Publishing;