Doina Ruști e o specialistă în „adaptări la fața locului”. Am aflat-o ieri; fără să avem în plan o astfel de „verificare”: întâlnirea o planificasem minuțios, mizasem și pe cooperarea elevilor, dar socotelile n-au vrut să iasă și pace! Și, cu toate aceste mici incoveniente, întâlnirea a fost dintre cele memorabile. Pentru că nu se poate altfel când e vorba de Doina Ruști.
Stabiliserăm să plecăm de la o scurtă povestire și să facem legătura cu scenariul scris după ea. N-a fost să fie, dar tot am vorbit despre scenarii și rolul lor în viața Doinei Ruști. Pentru că da, Doina Ruști e (și) profesoară la UNATC și chiar știe ce înseamnă scenariu bun. Ba chiar le și repară pe cele mai puțin bune, pentru că asta face parte din meseria ei. Și așa a început povestea întâlnirii dintre autoarea Mâței Vinerii și elevii Liceului Teoretic „Tudor Vladimirescu”. Le-a prezentat pe scurt care ar fi oportunitățile lor privind continuarea studiilor la nivel universitar/postuniversitar, UNATC-ul având mai multe secții/departamente, dar le-a povestit și despre ce înseamnă „Literele” ca facultate, captarea atenției realizându-se de la sine și firesc. Întrebările mele au fost despre când a început ea să scrie, iar invitata noastră a povestit cu savoarea-i binecunoscută despre „Fantoma din moară” – cât de mult a fost drumul acesteia spre tipar, cât de mult și-a dorit să facă un film după ea; despre „Cămașa în carouri”, despre „Zogru” și celelalte. Dar cel mai mult a povestit despre „Lizoanca”: cât de multe critici negative a primit după publicarea acestui volum, cum s-a ajuns la traducerea ei în multe limbi străine, în timp ce primea telefoane cu amenințări etc. Avatarurile de scriitor profesionist au fost expuse fără rețineri sau false pudori, sinceritatea ei provocându-i pe ai mei să-mi spună la sfârșitul întâlnirii: „Mai vrem invitați ca doamna Ruști!”. Despre cum au afectat-o criticile negative, despre cât de important este traducerea rapidă într-o altă limbă, despre cum se organizează un turneu de lansări de carte și/sau lecturi publice, de ce îi place ei să meargă să le vorbească tinerilor, despre toate acestea și încă multe altele am vorbit ieri. Mi-au plăcut sinceritatea, altruismul și franchețea Doinei Ruști; rar întâlnești un om care să te blocheze cu exact acele vulnerabilități de care te ferești în mod constant; să recunoaștem, mulți dintre oamenii publici își construiesc cu mare grijă imaginea publică și ajung, fără să realizeze, poate, că devin falși sau „ne-ei” și exact interfața asta îi îndepărtează de cititori. Nu, Doina Ruști e la antipozi; ea îți/își expune sensibilitățile, dar fără să ajungă la exhibări inutile sau vulgare. E teribilă luciditatea asta a ei, femeia din spatele scriitoarei, luciditate nativă, dar și cultivată, în aceeași măsură, la care se adaugă sensibilitatea excesivă (le povestea elevilor că plânge și acum relativ ușor, atunci când ceva îi atinge sufletul cu adevărat).
Partea a doua a întâlnirii am dedicat-o ultimei apariții editoriale, „Mâța Vinerii”, pe care am recomandat-o alor mei și o voi face multă vreme de acum încolo. Pentru că e scrisă excelent, pentru că e despre trecutul Bucureștiului, pentru că e despre o altfel de istorie, pentru că…
Au râs citind rețele Mâței, s-au chinuit să pronunțe cât mai corect ingredientele și s-au animat glumind pe seama posibililor destinatari ai rețetelor („Asta e pt tine, boss!”). Simpatic a fost momentul când ei, conștiincioși, au adus cartonașele, dar se vedea de la km distanță că nu le-ar fi dat înapoi; au plecat țopăind spre casă când au aflat că rețetele le pot lua acasă. La final am smuls promisiunea unei reîntâlniri, dar să sperăm că nu va fi în liceu, ci acolo, în inima Bucureștiului, pe Lipscani-ul atât de iubit și de încărcat de povești.
M-am legat de Doina Ruști prin firile invizibile ale poveștilor scrise și nescrise. Și știu (am certitudinea) că firile acestea vor țese în timp o nouă poveste: povestea mea și a ei, cititoarea și scriitoarea. Și pentru cum se va țese, și pentru motivele și culorile regăsite în interior o să-i mulțumesc până după asfințit Doinei Ruști.
PS: spre deosebire de celelate întâlniri, aceasta a avut și o poveste „de după”, neașteptată, dar binecuvântată. Îi mulțumesc Doinei Ruști pentru orele petrecute împreună și pentru bula atemporală în care mi-a dat voie să mă ascund ca să-mi regăsesc suflul.
