Vitejíi de acum un veac
Exuberanţa intrării României în Marele Război fusese curmată rapid şi dureros de masacrul de la Turtucaia (6 septembrie 1916, stil nou) şi de înfrângerea de la Flămânda (începutul lui octombrie). E sfârşit de noiembrie când Consiliul de Miniştri se transferă la Iaşi: personalul ministerelor şi al altor autorităţi centrale se urcă-n trenuri şi ia calea Moldovei.
Decembrie neguros peste Bucureştii lui 1916. Mareşalul Mackensen intră în oraş pe un cal alb, în fruntea trupelor sale, dinspre Calea Griviţei. Capitala se predase deja: Bucureşti nu mai era garnizoană.
* * *
Jurnalul Piei Alimăneştianu, „Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916 – 1918)”, începe cu două zile înainte de pătrundereaa trupelor germano – bulgaro – turce într-un Bucureşti confuz şi, mai cu seamă, speriat. Un Bucureşti în care celebra familie liberală luase hotărârea să rămână văduva lui Ion C. Brătianu, Lia Brătianu (soţia lui Vintilă) şi surorile sale, Sabina Cantacuzino şi Pia Alimăneştianu:
„De-ar fi fost de reînceput, tot aşa am face. Mai întâi fiindcă ar fi fost o laşitate să părăsim Bucureştii noi, toţi membrii familiei Brătianu, punându-ne la adăpost la Iaşi, lăsând populaţia săracă la discreţia vrăjmaşului, şi al doilea fiindcă faptul că Ionel şi-a lăsat mama şi surorile aici şi Vintilă soţia şi copilul a dat linişte celor siliţi, prin situaţia lor, să rămână” (p. 70).
Un oraş tulburat şi viscolit, în care „căştile germane alternează cu fesurile turceşti şi cu şepcile bulgarilor”, începe să cunoască persecuţiile cotropitorului – „… percheziţii, rechiziţii, inchiziţii, chiar internări…” (p. 83), abuzurile în scopul încartiruirilor, privaţiunile. Cei care rămân în Bucureşti o fac fie din necesitate, lipsă de mijloace, boală, fie din sentimentul onoarei, ca anumiţi funcţionari, eforii spitalelor civile şi „cei rugaţi de guvern să stea pe loc, spre a susţine moralul populaţiei, şi din care categorie făceam şi noi parte, familia Brătianu, Procopiu, Alexandru Crăsnaru, Emil Petrescu şi alţii…” (p. 21), prăzi ale şantajelor de tot felul: „Era un şantaj, prin urmare, ameninţarea luării ostaticilor” (p. 22), „Alegerea ostaticilor se face nu după importanţă, ci după resimţiminte personale…” (p. 25), iar „Aproape toţi internaţii sunt din partidul liberal. Conservatorii antantişti au fost cruţaţi…” (p. 26).
Autoarea va trăi, de-a lungul unor lungi luni de şicane înmulţite prin ura ocupantului faţă de Brătieni, trei faze faţă de vrăjmaşi: „Prima a fost covârşită de simţămintul de umilinţă, cea de-a doua de răzvrătire, cea de-a treia de ură… care te face să suferi mai mult… (şi) este şi cea mai urâtă, fiindcă-ţi deprimează sufletul” (p. 68), dar câştigă lupta sa cu deznădejdea reuşind să-şi oglindească „neîncetat speranţa că viitorul va fi al nostru” (p. 17).
Printre frici care de care mai copleşitoare, însă, în ostenitoare sale exerciţii caritabile zilnice, Pia Alimăneştianu face observații asupra cuceritorilor. Dintre aceștia, cei mai decenți sunt austriecii: la moșia Florica este (la sfârșitul lui decembrie 1916) stabilită „o etapă a regiunei, etapă austriacă din fericire, deoarece austriacii (care nu au acea ură şi îngâmfare a aliaţilor lor – p. 54) au lăsat pretutindeni amintiri mai bune” (p. 41). De asemenea, „Cartierul nostru este locuit aproape numai de turci, care se poartă foarte bine – nu se aud, abia se văd” (p. 47). Aminteşte în câteva locuri despre ororile comise de bulgari, dar undeva scrie fără să mai ţină „seamă de devastările pricinuite nu de bulgari, cum o pretind, ci de ei (germanii – n.n.), cu consimţământul ofiţerilor de toate gradele” (p. 41).
Autoarea va consemna adesea, întâi cu stupoare, apoi cu o cruntă indignare actele abjecte ale germanilor, uluitoare pentru un popor cunoscut pentru înaltul său spirit. Pia Almăneştianu aude concetăţeni „… plângându-se de devastările săvârşite prin case de trupele Puterilor Centrale, de poporul înaltei culturi (german – n.n.) şi de grozăviile bulgăreşti comise în cartierele cele mai mărginite, prin mahalale” (p. 22), este de părere că „… se poate spune că aceste bombe şi bomboanele otrăvite depuse la ţară şi prin oraşe de supuşii Kaiserului vor rămâne printre dovezile cele mai convingătoare de sentimentele monstruoase nutrite de «înalta cultură» în timpul războiului” (p. 40), încredinţată fiind că „(germanilor) le trebuie o purificare radicală, o ispăşire a păcatelor, o renaştere, căci din naţia civilizată şi disciplinată de altădată, au devenit tâlhari la drumul mare, de la cei de jos până la cei de sus” (p. 49). Sora fraţilor Brătianu indică şi explicaţia pentru această purtare reprobabilă: „Militarismul ce li se infiltrează în sânge de secole a stins într-înşii orice coardă umanitară; nu mai sunt decât o maşină de război desăvârşită, al cărei scop este distrugerea a tot ce nu este german” (p. 19).
Sunt vremuri crunte, cu felurime de umilinţe, de la mori şi moşii sechestrate la lipsa tutunului sau mălaiului, restricţionarea consumului la curent, rechiziţii de lemne, plăpumi, blănuri, dar „Dacă nu ar fi funcţionari români care să lupte cu slabele loc mijloace împotriva lor, n-am avea nici alimente, nici lumină, nici căldură”. Pâinea, făina, mălaiul sunt cartelate; Paştile din aprilie 1917 sunt întâmpinate fără ouă, iar „orice afacere trebuie mituită, nici bilet de tren nu poţi lua fără bacşiş” (mai 1917). Pe lângă acestea, şicanele şi înjosirile prin care ocupantul clinteşte moralul celor de sub vremelnica stăpânire.
Români şi românce, prin acte de bravură, fac suportabile ticăloşiile, dar mai ales le insuflă conaţionalilor puterea de a rezista. Întreprinderile filantropice, relatate cu modestia cuvenită, sunt prin ele însele izvor de tărie. Răniţii români (dar şi germani) sunt oblojiţi în Spitalul nr. 108, condus de Sabina Cantacuzino, fiecare ostaş român primind la externare flori, tutun, o piesă de cinci lei şi urări tradiţionale de drum bun (p. 18); când în oraş se resimt efectele rechiziţionărilor, femeile voluntare sunt frământate de gândul deschiderii cantinelor pentru populaţia săracă (p. 35); intenţia e exprimată din nou în ianuarie 1917 – „Spitalul nostru se evacuează treptat; lipsă de ţiţei şi de bunăvoinţă a Preşedintelui Marghiloman. Am hotărât să facem acolo o cantină pentru populaţia civilă, a cărei mizerie creşte” (p. 52); şi copiii sunt în atenţia firilor caritabile – „Vom lua şi cantinele şcolare în mână şi vom putea astfel da de mâncare la aproape 20.000 de suflete – o picătură, totuşi, pe lângă numărul muritorilor de foame” (p. 54) sau „Singura mulţumire pe ziua de azi a fost consfătuirea şi stabilirea cantinelor şcolare şi populare. Vor începe de săptămâna viitoare să funcţioneze sub inspecţia unui comitet de doamne şi a directorilor respectivi. S-au găsit copii morţi pe străzi, de frig şi de foame” (p. 61).
Printre scene sumbre, ticsite de orori, se întrezăreşte tabloul bucolic al conacului de la Florica:
„Mă vedeam sus, pe terasa deschisă, pe canapea, cum îmi era obiceiul să stau zilnic ore întregi, cu priveliştea întinsă în jurul meu. În dreapta, Piteştii cu acoperişurile sclipitoare; în faţă, râul Argeş ieşind şi intrând prin zăvoaiele de anini şi de plute; în stânga, podul de cale ferată, ca o horbotă în verdeaţă, şi, lângă el, plopii piramidali ai parcului din Goleşti.
Atunci ce linişte în sufletul meu şi ce linişte în natură! Căci sunetele ce se desprindeau, din când în când, ca fluieratul trenului, pufăitul automobilelor pe drumul de-a lungul văii, cântecul grangurilor din pădurea de tei, alături de casă, sau doinele ţărăncilor din vie parcă făceau parte din însăşi natura şi nu le mai auzeam” (p. 114).
Motorul deosebitei rezistenţe este dragostea de ţară, întrupată de Armată. „La pierderile sufleteşti, nu te gândeşti la cele materiale. S-au contopit toate într-o singură colectivitate: Armata. Ea reprezintă tot, cel puţin în ochii mei: şi ţară, şi rude, şi prieteni”, scrie autoarea în prima pagină a jurnalului, ca, din loc în loc, să exprime colosalul respect faţă de „lupta uriaşă a armatei noastre ca să păstreze neatârnat petecul de pământ ce reprezintă acum patria şi pe care sunt în clipele acestea aţintiţi ochii întregii suflări româneşti, căci de ea atârnă viitorul”. Totuşi, starea de „angoisse” – definită ca ceea ce resimţi „în anumite clipe, în aşteptarea unei nenorociri prevăzute sau neprevăzute, de care ţi se pare că ai un presimţământ” – o face să-l cheme pe cronicarul Neculce să plângă şi biata ţară a Munteniei (p. 34).
Remontată de fiecare dată de aceste convingeri, Pia Alimăneştianu, femeie dârză şi înzestrată cu o vigoare aparte, va dejuca – totuşi, cu indulgenţă, spre a-i proteja pe ai săi – uneltirile mizerabile ale adversarilor, dintre care cei mai blamabili sunt… germanofilii „care se pun în serviciul vrăjmaşului cu platitudine, fericiţi”, unii colaboraţionişti reuşind, prin servilism („ploconire”), să-i îngreţoşeze chiar şi pe ocupanţi.
Din păcate, însemnările sunt din ce în ce mai îndepărtate (dor zece în intervalul decembrie 1917 – decembrie 1918) către finalul jurnalului, din motive care se întind de la teama percheziţiilor hârtiilor la spectrul raziilor, de la Revoluţia din Rusia la Pacea de la Buftea.
La capetele unui curcubeu al biruinţei se găsesc două însemnări. Prima este datată 1 ianuarie 1917 şi se referă la mama autoarei:
„Să dea Dumnezeu ca să vadă ceea ce nu credea nimeni că va vedea generaţia noastră: România Mare, făurită cu ajutorul fiilor ei, precum a văzut România Mică făurită cu ajutorul bărbatului ei” (p. 43).
A doua este chiar ultima din jurnal, scrisă pe 3 decembrie 1918:
„Când stai de te reculegi, câteva clipe, când ai văzut trecând în revistă armatele române lângă cele franceze, engleze, italiene, americane, în urale nesfârşite, înfrăţindu-şi steagurile şi marşurile militare, când ai văzut bucuria poporului manifestându-se zile şi nopţi, nebun de bucurie, prin jocuri şi cântece tradiţionale, pe străzile Bucureştilor şi în toate colţurile ţării, de la Nistru la Tisa, te întrebi dacă această Românie nouă, urmărită de atâtea generaţii în trecut, este realitate sau un vis minunat?”.
P.S. Fotografiile reprezintă Bucureştiul sub ocupaţia germană.
Sursa foto: Imperial War Museums, „The occupation of Romania by the Central Powers, 1916 – 1918” collections (www.iwm.org.uk).
„Însemnări din timpul ocupației germane (1916 – 1918)” de Pia Alimăneştianu
Editura: Corint
Colecția: Istorie cu blazon
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 144
ISBN: 9786067930870
Cartea poate fi achiziționată de pe elefant.ro, Libris.ro sau de pe site-ul editurii.
