Cu Guzel Iahina m-am întâlnit într-o după-amiază de aprilie, capricioasă și deloc prietenoasă cu mine din punctul de vedere al timpului. Știam că o să ne vedem la Librăria Humanitas Kretzulescu după-amiază, dar până atunci aveam să trec inclusiv printr-un episod de ploaie torențială.
O splendoare de om, întâi de toate. Foarte sigură pe ea, cu o cultură solidă pe care și-o pune în valoare fără prea mult efort, cu o deschidere a minții care-i condimentează dialogul, cu o prezență fizică discretă, dar, în același timp, impunătoare. Cam asta aș spune despre Guzel Iahina dacă mi-ar cere cineva să o prezint în câteva cuvinte.
Mi-a plăcut foarte mult dialogul cu ea, într-atât de mult, încât am uitat și de oboseală și de ploaie și de toată nebunia cotidiană. Am plutit tot drumul înapoi spre casă, pentru că în cap îmi răsunau încă multe din vorbele ei. Și nu doar pentru că erau frumoase și așteptate, ci pentru că mi-au confirmat multe din intuițiile pe care le-am avut pe parcursul lecturării romanului ei de debut, Zuleiha deschide ochii. Vă asigur că o să vă surprindă multe dintre răspunsurile ei.
Nu în ultimul rând, mulțumesc foarte mult pentru intermedierea dialogului lui Anton Breiner – rareori am văzut pe cineva să fie mai prezent în timpul dialogului ca el, atunci și acolo.
Ce-a fost mai întâi: povestea sau personajul?
La început au fost tema și interesul pentru perioada timpurie sovietică, iar acest interes a fost trezit de istoria familiei mele. Bunica mea a fost deschiaburită, mai precis părinții ei au fost deschiaburiți; ea avea șapte ani la momentul respectiv și a fost trimisă în Siberia împreună cu părinții ei, unde a petrecut 16 ani, pe malul râului Angara. Ea a crescut practic ca o fetiță/fată siberiană. Și s-a întors în Repulica Tatarstan, în satul natal, un om complet schimbat, o femeie adultă, cu o profesie – pedagogă, vorbind limba rusă, în loc de limba tătară și, desigur, un om cu un cu totul alt caracter. Și acest caracter puternic m-a interesat foarte mult, pentru că aveam relații foarte apropiate cu bunica și voiam să înțeleg ce a putut să i se întâmple în Siberia, ce-a format-o, ce a făcut din ea un om atât de puternic, un om de fier. De aceea m-au interesat tema și epoca. Și a mai fost și acel resort interior care mi-a permis, în cele din urmă, să scriu despre asta.
În ce măsură v-a încurcat istoria personală?
Eu cred că nu poate să te încurce; cred că interesul acesta personal este singurul punct de sprijin, o punte de care ai nevoie atunci când vrei să scrii. Celelalte lucruri te încurcă: o grămadă de idei personale, fantezia proprie, ceea ce-ți reprezinți despre diferite episoade, despre personaje, linii narative. Te încurcă chiar și faptele istorice, care sunt nenumărate și care nu vor nicicum să intre într-o poveste coerentă. Te încurcă procesul istoric propriu-zis, care s-a petrecut fix așa și nu altfel, și care nu vrea nicicum să intre în dramaturgia pe care o creezi tu. Te încurcă totul! Dar interesul și emoția care te încearcă atunci când te gândești la această epocă, acestea sunt singurele lucruri care-ți permit să depășești lucrurile care te încurcă. Acest interes este punctul de pornire pe care autorul construiește pe teritoriul unei istorii străine – capul de pod este metafora – și de la acest cap de pod începe desfășurarea istoriei. Uneori ești obosit, ai un blocaj și în momentul acela te poți întoarce la acest cap de pod și să-ți recapeți puterile, ca să poți continua să lucrezi și să-‘i desfășori povestea ta.
Colonia devine un univers complex, pe măsură ce trec anii. Cum este să construiești o lume fără să te repeți (sau fără să copiezi)? Până la urmă, în orice roman regăsim „lumi posibile”. Dvs. pe ce-ați vrut să cadă accentul – pe acțiune, pe personaje, pe tramă?
Am vrut foarte mult să creez un text cu mai multe straturi. Sigur, foarte importante erau cele două personaje principale, țăranca din Republica Tatarstan și ofițerul rus. Desigur că importantă era și dramaturgia, pentru că de la bun început textul fusese scris sub forma unui scenariu. Iar acesta este acțiune după acțiune după acțiune. Desigur, voiam să creez și un sistem de personaje, voiam să creez un sistem de imagini care să funcționeze unitar pe tot parcursul romanului. Voiam ca pe bucăți lungi de roman să am două legende care să ajute la construcția romanului. Pe de o parte, avem legendele orientale, legenda despre Parlamentul păsărilor, iar pe de altă parte, legenda despre Zuleiha și Iusuf, despre dragostea femeii adulte pentru tânărul sclav. În paranteză fie spus, voiam să repovestesc această legendă și să o tranform în legenda iubirii femeii față de fiul său. Desigur, erau importante și niște sensuri pe care voiam să le aduc în fața cititorului, în pofida adevărului istoric. De exemplu, lucrul despre care ați întrebat, colonia care s-a construit pe malul Angarei; pentru mine este vorba, mai degrabă, despre un simbol al supraviețuirii, al traiului la comun, la un loc, oameni care, ca în Arca lui Noe, călătoresc de-a lungul râului Angara ținându-se unul de celălalt, înțelegând că ei toți, împreună, sunt de o parte a baricadei, în timp ce de cealaltă parte a baricadei este moartea. La granița dintre viață și moarte nu mai sunt importante descoperirile, nici prejudecățile religioase, nici prejudecățile de clasă, nici cele naționale, ci importanți se dovedesc a fi oamenii înșiși. Și cel mai important lucru este faptul că această concluzie o trage tocmai acel erou care, de la bun început, se considera dușmanul acestor oameni. Este vorba despre ofițerul Ivan Ignatov, care este cel care îi deschiaburește pe acești oameni, îi omoară și îi duce în Angara cu trenul, dar, în cele din urmă, se așază de partea lor. Și pentru a exprima acest gând important, chiar am mers puțin împotriva adevărului istoric, lăsându-i în viață pe acești 30 de nenorociți, care supraviețuiesc primei ierni grele din Angara. În viața reală, ei cu siguranță n-ar fi supraviețuit. Dar pentru mine, ca autor, era important să-i țin în viață și să arăt că acești oameni foarte slabi trupește și foarte diferiți supraviețuiesc. De aceea zic că în roman pot fi văzute lucruri diferite, în straturi diferite.
Cât de greu v-a fost să lucrați cu timpul ca dimensiune a narațiunii?
În ceea ce privește timpul, desigur că timpul principal al romanului este prezentul continuu din gramatică, dictat de nașterea romanului din scenariu. De la bun început mi-era clar că o să scriu folosind acest timp și nu-mi puneam problema să trec narațiunea la timpul trecut.
Sigur, aveți dreptate! Părțile romanului diferă între ele și acea curgere lentă a timpului de la începutul povestirii simbolizează trecutul arhaic în care trăiește eroina. Aș fi vrut ca în primele 30-40 de pagini ale romanului cititorul nici să nu înțeleagă dacă acțiunea se petrece în urmă cu 100 de ani, sau cu 400 sau 500 de ani. Este un trecut în care trăiește eroina și comunică cu niște creaturi metafizice, cu niște spirite sau cu Dumnezeu; ea-și amintește basme, dar comunicarea cu oamenii lipsește în acest trecut. Iar apoi vine istoria și o răpește din acest trecut și acțiunea se acccelerează, prinde viteză. Această acțiune care se desfășoară tot mai repede aduce în jurul eroinei oameni reali. Întâi rude, apoi cunoștințe, vin și prietenii. După aceea fiul, iubitul și, în acest fel, romanul poate fi calificat ca fiind romanul depășirii unei conștiințe mitologice.
Da, pentru că prima parte mie mi-a adus aminte foarte mult de Jung și arhetipurile lui.
Sunt de acord cu dvs.! Eu sunt plină de respect față de jungianism și una dintre cărțile mele preferate este cartea Clarissei Pinkola Estés, Women Who Run with the Wolves: Myths and Stories of the Wild Woman Archetype, o autoare din școala de psihanaliză jungiană. Pe de altă parte, cartea lui Christopher Vogler, The Writer’s Journey: Mythic Structure For Writers, care, de asemenea, se naște din jungianism, este o carte foarte importantă pentru mine; chiar aș putea să zic că, într-o anumită măsură, cartea asta a fost ca un fel de manual pentru mine, atunci când am început să scriu Zuleiha deschide ochii.
Ați adus în fața lumii o întreagă istorie a tătarilor ascunsă bine în spatele poveștilor, obiceiurilor și ritualurilor respectate cu sfințenie de către tătarii culaci. Cât din lumea aceasta mai există astăzi?
Tot ce-am descris în prima parte a romanului – partea națională sau tătărască – sunt amintiri ale copilăriei mele petrecută în casa bunicilor mei. Era o casă țărănească, la marginea orașului Kazan. Acolo viața era perfect țărănească, ca la sat. De pildă, la fel ca Zuleiha, niciodată nu călcam pragul, ci trebuia să trecem peste!
Există și la noi tradiția asta! De exemplu, și acum în unele zone, atunci când o femeie a pierdut multe sarcini, cel/cea care supraviețuiește la naștere este trecut peste prag (sau printr-o fereastră).
Da, da, pentru a fi protejat de spiritele rele. Pâinea se lua întotdeauna cu mâna dreaptă și niciodată cu stânga. Intrând în casă, nu aveai voie să stai niciodată lângă intrare, ci să intri în casă, pentru că acolo, la intrare este un loc periculos. Sigur, acestea nu erau credințe păgâne, ci niște rămășițe ale unor astfel de credințe. Bunicul și bunica nu-mi mai puteau explica sensul lor, ci, pur și simplu, le respectau ca atare. Ei îndeplineau o tradiție pe care o transmiteau mai departe nepoților. Când scriam romanul m-am documentat, am citit și ca să înțeleg care era sensul acestor obiceiuri; în casa bunicilor, de exemplu, erau atârnate acele cranii pe care le-am descris și în roman, dar, pur și simplu, ca obiecte de decor. Ceea ce descriu în roman este ceea ce am văzut eu cu propriii mei ochi, doar că intensificat cu conotații mai întunecate, de basm. Cu alte cuvinte, ceea ce este descris în carte putea fi întâlnit în Kazan în anii ´80 ai secolului trecut. Mulți prieteni de-ai mei din Kazan m-au sunat după ce a apărut romanul și-mi povesteau că așa s-a întâmplat și în casele bunicilor lor: în mansarde atârnau rațe, dulciurile stăteau la uscat prin nu știu ce cotlon de casă. Toate acestea au dispărut astăzi, din păcate, pentru că acum schimburile sunt atât de rapide și viața într-un sat din Tatarstan nu diferă foarte mult de viața din capitală.
Cât de greu v-a fost să ieșiți din poveste, să vă raportați la personaje în mod obiectiv (până și cele mai negative dintre ele au ceva bun, ascuns bine)?
Mi se pare că autorul nu se poate detașa niciodată de poveste, nici măcar după o lună, o jumătate de an sau un an, nemaivorbind de procesul scrierii în sine. De aceea, e foarte important să ai lângă tine un om în opinia căruia ai încredere și căruia poți, din când în când, să-i arăți câte ceva. În cazul primului meu roman, Zuleiha deschide ochii, am arătat profesorilor mei de scenaristică scenariul pe care l-am scris. În cazul celui de-al doilea roman, Copiii Volgăi, care urmează să apară peste câteva zile în librăriile Moscovei, am arătat romanul agentului meu literar, care m-a ajutat foarte mult. Pur și simplu, m-a încărcat cu optimism și inspirație, m-a susținut din punct de vedere psihologic.
De aceea, aș răspunde că nu ai cum să te detașezi singur și să vezi de deasupra și, mai degrabă, ai nevoie de o privire din afară. Deși, în ceea ce privește energia textului, pe aceasta poți să o simți și singur. La câteva zile după ce ai scris, poți să recitești și să vezi dacă te atrage sau nu, dacă te prinde sau nu.
Ați pomenit de noul dvs. roman, „Copiii Volgăi”. Să înțeleg că pentru dvs. apa este un element central? Vă fascinează apa ca element natural?
Eu sunt de pe Volga, toată copilăria mea am petrecut-o pe Volga, într-o casă de vacanță de pe o insulă de pe acest râu. În primul roman avem Angara, dar în al doilea roman Volga joacă un rol și mai important. Este un arhetip; este viața însăși. Este o istorie care curge pe lângă ei și prin ei, iar Volga devine chiar personaj.
Ignatov este, în esența lui, un personaj negativ, care se umanizează odată cu trecerea anilor. Să fie aici un posibil răspuns la una dintre cele mai des rostite/auzite întrebări: cum de a rezistat atâția ani comunismul ca regim politic?
O întrebare foarte complicată! Pentru mine, Ignatov este, în primul rând, un erou care corespunde și reflectă tema relației dintre călăi și victime. Este o temă foarte importantă, pentru că granița dintre cele două tabere era adesea una destul de transparentă, astfel încât călăii deveneau victime (sunt foarte multe exemple în acest sens), dar și victimele deveneau călăi. De aceea, pentru mine era important să-i arăt pe ambii eroi: pe Ignatov, care la început e un călău – cel care-i deschiaburește, îi omoară, îi conduce în Siberia și rămâne comandantul lor, reprezintă puterea în satul de pe Angara; dar era important să-l prezint și pe Gorelov, fostul criminal și deținut de drept comun, care, dintr-un fir de praf, încetul cu încetul ajunge un călău mare și gras. Ambele tipuri de situație le întâlneam adesea în aceeași familie, în care vedeam și călăi și victime. Și poate că în această permeabilitate a celor două tabere găsim răspunsul la întrebarea cum de a rezistat comunismul atâția zeci de ani.
Iusuf este, din punctul meu de vedere, adevăratul personaj central al romanului. În jurul lui se ordonează o lume nouă și odată cu evadarea lui va dispărea și lumea în care s-a născut și pe care, practic, a creat-o (indirect). Va renunța el la trecut asemenea Zuleihăi, care s-a desprins de trecut pentru a putea trăi?
Când scriam scenariul, ultimul episod era dedicat întoarcerii lui Iusuf, unde am povestit destul de amănunțit ce s-a întâmplat cu el. Traducând acest episod în literatură mi-am dat seama că e prea melodramatic și l-am scos. Așa că am lăsat doar stratul istoric, adică anii ´30 – ´40. Pot să vă dezvălui un secret – ce-ar fi devenit Iusuf, dacă s-ar fi păstrat partea aceea: ar fi ajuns un pictor, unul care nu s-ar fi întors niciodată în satul lui natal, Semruk, și ar fi revenit doar la 85 de ani, pentru a muri acolo. Și în viziunea mea el nu s-ar fi revăzut niciodată cu mama lui, ci s-ar fi întâlnit cu ea doar înainte de a muri, doar în imaginația lui. În paranteză fie spus, ultima frază a scenariului ar fi fost „Zuleiha închide ochii.” – în momentul revederii, luându-se în brațe, când istoria s-ar fi terminat și Zuleiha chiar închide ochii. Ați ghicit, Iusuf ar fi încercat să ascundă tot ce s-a întâmplat cu el înainte de evadare. Dar cum romanul se termină cu puncte de suspensie, fiecare cititor are libertatea să aleagă singur sfârșitul.
Asta-mi aduce aminte de Strigoaica, care, dacă țin eu bine minte, are patru apariții profetice de-a lungul vieții Zuleihăi în Angara, tocmai ca să o salveze. Strigoaica devine astfel elementul de legătură între prezent și trecut.
Tot ce e posibil. În episodul pe care vi l-am povestit, Iusuf o desena pe mama lui și erau cele mai bune tablouri ale lui. Și, la fel cum Strigoaica era un alter ego al Zuleihăi, la fel și ea ar fi putut deveni un alter ego pentru Iusuf, pentru ca ei să poată să comunice la nivelul imaginației și nu în realitate.
Care dintre personaje s-a lăsat cel mai greu de construit? Care s-a „arătat” cel mai greu?
Cele mai multe temeri le-am avut legat de imaginea doctorului Leibov, pentru că era un personaj născut cu mult înainte de Revoluție, de o altă etnie, care avea o profesie pe care n-o cunoșteam deloc și mă temeam că n-o să-mi iasă descrierea. Dar, în mod surprinzător, istoria aceasta cu oul ( care îl protejează pe erou de lumea înconjurătoare) a apărut foarte ușor și mi-a permis să scriu capitolele despre el foarte repede.
Da, aici fac o paranteză: Leibov, la un moment dat nu mai are vârstă. Ba chiar pare că întinerește.
Nu m-am gândit să-l întineresc, dar, într-adevăr, trăiește până la o vârstă înaintată și nici nu se gândește să renunțe, viața lui o ia la deal, el practic e la început de carieră la cei 70 și ceva de ani ai săi.
„A deschide ochii” nu este doar un act reflex. De ce ați ales văzul, ca poartă a cunoașterii, și nu un alt simț? Credeți că raționalizarea (ca mecanism psihologic) celor „văzute”, punerea în ordine a lumii cu ajutorul minții, îi ajută să supraviețuiască? S-ar fi putut și altfel?
Toți cei care trăiesc în Colonie au motive de supraviețuire diferite. Zuleiha, care supraviețuiește strict din dragoste pentrul fiul ei, iar această dragoste o împinge să caute hrană, să strângă provizii, pentru că doar astfel îl poate susține pe fiul ei. Este, mai degrabă, o supraviețuire animalică și nu cred că ajunge la o înțelegere rațională, conștientă. Și decizia sa de la final, o decizie foarte importantă, aceea de a-i da drumul fiului ei, ei bine, asta este, mai degrabă, o decizie intuitivă. Este născută dintr-o comuniune la nivel mental cu Strigoaica și din dorința sa de a nu fi ca ea (ca Strigoaica).
Pe de altă parte, sunt toți acei intelectuali din Leningrad, care, de la bun început, conștientizează și raționalizează ce se întâmplă cu ei și înțeleg asta într-un mod foarte profund. Ei îi ajută și pe cei din jur să înțeleagă ce se întâmplă. Pe ei îi ajută să se regăsească și înțelegerea a ceea ce li se întâmplă și acele legături pe care le au cu trecutul și pe care le păstrează. Și să aducă din vechea viață acele lucruri importante pe care le aveau – cultura, arta – și să supraviețuiască datorită acestora. Da, oamenii se susțin în această Colonie.
Nu există nicio referință muzicală (poate doar mici excepții – când se pomenesc cântecele patriotice). Ați exclus intenționat muzica din atmosfera romanului?
Mie îmi este mai apropiată arta vizuală. Eu am terminat un liceu de arte plastice, desenez, sunt un om vizual, cu memorie cinematografică, de aceea și discuția o ia în direcția asta.
Anul trecut, în noiembrie, a avut loc premiera piesei în capitala Bașchiriei, scrisă după Zuleiha deschide ochii, iar regizorul a folosit muzica sovietică pentru a sublinia niște momente în spectacol: eroii cântă destul de des cântece sovietice, dar o fac într-un fel tragic; ei le cântă sărind coarda, bătând în scânduri cu niște bice de sfoară: a cânta un cântec sovietic este asociat cu o muncă foarte grea. Dar aceste cântecele și muzica sunt, mai degrabă, soluții pentru spectacol și film, decât pentru literatură. Cel puțin așa am văzut eu lucrurile.
Ați fost vreodată în Siberia?
Am fost după ce am scris romanul!
Ce-ați adus cu dvs. din acele ținuturi?
Am ajuns în Siberia la Târgul de carte de la Krasnoiarsk și un cadou foarte important a fost întâlnirea neașteptată cu oamenii, copiii celor care s-au născut în satul deportaților în care a trăit și bunica mea.
Deci, a doua generație.
A doua și a treia generație. Eu credeam că satul a dispărut de mult, pentru că dacă stai să cauți pe Internet, nu găsești decât că satul nu mai contează, iar în fotografii vezi doar clădiri distruse, cu copaci care ies din fundații, adică e aproape din nou taiga. Și, dintr-odată, a reieșit la această întâlnire din cadrul Târgului, că oamenii se strâng și se duc în acel sat ca să aibă grijă de cimitir. Adică satul a murit, dar cimitirul trăiește. Morții sunt încă vii și asta a fost cu adevărat emoționant! Am primit drept cadou o carte care era despre acest sat, nu doar despre el, dar așa am aflat că locul unde a trăit bunica mea continuă să existe. Cu cartea asta m-am întors acasă.
Faptul că Ignatov capitulează în fața Zuleihăi și semnează certificatul de naștere al lui Iusuf îmi demonstrează că cele două regimuri politice (cel țarist și cel comunist) n-au cum să se împace. Ignatov recunoaște, într-un fel, superioritatea trecutului. Credeți că, în realitate, au fost mulți care au gândit asemenea lui Ignatov?
N-aș putea spune cum gândeau oamenii în perioada aceea. Mă bazez strict pe experiența mea și pe spusele bunicilor mei, care erau niște oameni inteligenți, intelectuali, dascăli de la sat. Bunica a fost 16 ani deportată, bunicul a făcut 4 ani de război, viața lor a fost foarte grea aproape tot timpul. Dar amândoi au păstrat o atitudine pozitivă față de lumea sovietică! Chiar și când îi întrebam de Stalin ei răspundeau că l-au iubit! Asta chiar așa a fost; oamenii nu puteau să conștientizeze că el, conducătorul, este cauza a ceea ce li se întâmplă. Din păcate, din ce înțeleg eu, asta era o situație care se întâlnea des, mulți chiar așa gândeau.
Eu mi-am intitulat recenzia „Memoria ca formă a (supra)viețuirii”.
Mi se pare un titlu minunat, pentru că în spatele lui se ascunde o temă mult mai largă decât cea din Zuleiha deschide ochii. Vedem aici rolul romanului istoric în Rusia de astăzi. Mi se pare că acest tip de roman are trei roluri: primul – și cel mai evident – este cel de manual de istorie, pentru că din el chiar poți afla ceva despre faptele istorice. Al doilea, mult mai important, este cel de terapie psihologică – prin acest tip de roman reușești să treci și să depășești acele traume care au afectat societatea sovietică. Iar al treilea rol, poate cel mai important, este acela de legătură cu generațiile precedente. Scriind și citind un asemenea roman, putem și vrem să simțim mai bine acele generații anterioare cu care n-am putut întotdeauna să comunicăm și care, adesea, nu vroiau să povestească ce s-a întâmplat cu ele. Și de aceea un titlu ca al dvs. mi se pare un titlu foarte bun.
Evgheni Vodolazkin mi-a spus că el nu concepe literatura rusă fără Dostoievski și Tolstoi. Care dintre autorii ruși vă este mai apropiat de suflet și de ce?
Pe Dostoievski îl simt mai apropiat. Este acel autor care m-a făcut în adolescența mea. L-aș numi, de asemenea, pe Gogol, lectura lui a fost prima experiență cu adevărat metafizică. La fel și Bulgakov. E. Hemingway, pentru scriitura lui extrem de cinematografică, iar eu ca o îndrăgostită de cinema, am apreciat foarte mult chestia asta, îmi pică foarte bine. Dintre scriitorii contemporani i-aș numi pe Vodolazkin, nu pentru că a venit vorba despre el acum, ci pentru că este un scriitor minunat, care cu virtuozitate stăpânește limba rusă și poți să te delectezi citind textele sale. Nici măcar nu trebuie să-ți bați capul să înțelegi ce vrea să spună, ci pur și simplu să te bucuri de limba lui, de felul în care stăpânește limba.
