Despre ontologia Solenoidului sau grădina universurilor ce se bifurcă

“Căci lumea mea va lua sfârşit în curând, odată cu sfârşitul manuscrisului meu”.

Solenoid

Spre mijlocul lecturii Solenoidului, hotărâsem să nu scriu vreun rând despre carte şi în niciun caz un text cu pretenţii de recenzie sau de cronică literară. Pentru că, pentru a putea scrie cronica unei cărţi, trebuie să fii măcar într-un raport decent cu ea în privinţa competenţei literare, informaţionale sau culturale. Or, impresia pe care ţi-o dă Solenoidul (de la prima pagină, impresie care apoi se adânceşte indefinit) este aceea că pur si simplu construcţia, frumuseţea şi profunzimea literară (şi nu numai) a cărţii te depăşesc, te strivesc şi te lasă literalmente în afara poziţiei din care te-ai putea erija într-o voce critică. Da, am s-o spun, Solenoidul este o carte intimidantă. În al doilea rând, voci critice mult mai avizate au scris deja despre carte. Cronicile au semnalat fie intensitatea scriiturii (vezi textul Ioanei Pârvulescu), fie (ne)locul textului cărtărescian în ansamblul literaturii (vezi textul lui Liviu Cangeopol), fie complexitatea construcţiei (vezi textul lui Cristian Fulaş).

Am revenit însă asupra hotărârii iniţiale în momentul în care am realizat că este posibil să am şi eu ciobul meu de lectură validă (orice ar însemna asta) şi că nimic nu ar fi mai în spiritul cărţii decât diseminarea urmelor diverse şi policrome ale interpetărilor noastre, ale cititorilor, fremătând în siajul acestui minunat şi intens hiper-roman.

Din momentul în care l-am descoperit pe Mircea Cărtărescu (citind fermecat Nostalgia, la începutul anilor 2000, sub bolta deasă de viţă de vie din curtea casei bunicilor mei ardeleni) am fost un admirator constant, deşi nu necritic. Am evaluat în general corect creşterile şi scăderile operei cărtăresciene, gustând şi scrierile mai profunde, şi pe cele mai frivole, pierzându-mă în labirinturile senzuale, stupefiante şi unice ale inclasabilului nostru contemporan. Am închis ultimul volum al Orbitorului cu teama clar precizată că un univers interior cartografiat atât de minuţios nu ar putea fi repus vreodată într-un (alt) roman de o valoare comparabilă. Obsesiile din Nostalgia şi Orbitor (aceleaşi în poeme, aceleaşi în Levantul) migraseră dintr-o formă literară în alta, adăugând carnaţie unor schelete diverse, tatonând şi populând noi arhitecturi literare, semnificaţii compulsive mişcând peristaltic (un termen drag lui M.C.) în semnificanţi diferiţi. Dar după Orbitor? Ce se mai putea face? Cum se mai putea scrie fără a trăda lumea atât de fascinantă şi idiosincratică a lui Mircea, fără a cădea în repetiţie găunoasă, în mantrizare, în superfluu? Am descoperit apoi că nu eram singurul care îşi punea întrebarea asta. În anii care au urmat Orbitorului, am ajuns să cunosc o întreagă comunitate de cititori ai lui M.C. care aveau aceeaşi temere. Niciunul nu se îndoia că prozatorul n-ar putea construi decât din acelaşi aluat din care plămădise minunea Nostalgiei şi a Orbitorului. Dar cum avea s-o facă? Cum avea s-o facă fără să rateze? O întreagă societate de cititori (nu toţi admiratori) aşteptau noul roman al lui M.C. cu înfrigurare şi scepticism.

Solenoid este romanul unei obsesii: ieşirea. Rândurile minuţios cizelate, imaginile baroce, inserţiile istorice, toate obiectele “electrice” ale scrisului lui MC, se înfăşoară în jurul singurei mize ontologice care a existat vreodată în opera bucureşteanului. Evadarea. Accederea la nivelul superior. Traversarea dimensiunilor. Găsirea adevărului. Vederea faţă în faţă, nu per speculum et in aenigmate. Accesul la carte, am deplina încredinţare, nu se poate face decât lăsându-te imprimat de obsesia ei centrală, punând în ochiul care citeşte şi în creierul care asimilează ceva din tremurul şi anxietatea şoarecelui din colivie care ştie că nu mai are timp, că prima bătaie de inimă a însemnat startul cursei şi că şansele de a dezlega enigma sunt la fel de mari ca acelea ale unei spermatozoid plecat în căutarea ovulului. Or, în cheia ontologiei post-moderne, asumate deplin de autor (ontologia suprafeţei, umbrei şi holonului), un roman despre descifrare nu poate fi decât o invitaţie la co-descifrare. Complexitatea (nebunească!) a construcţiei romanului, pulsaţia de evanghelie cathară, interdisciplinarul profund al textului, senzaţia continuă de obiect hipercomplex, ironia (care m-a durut enorm în primele pagini!) geamănului virtual, căzut în anonimat şi mediocritate după respingerea de la Cenaclul Lunii, care are impresia că nu face literatură în cartea de literatură pe care tocmai o ţineţi în mână, excursurile istorice, detaliile imposibile (oribilele matricole tatuate pe braţele elevilor!) care te atenţionează că eşti într-un vis sau într-o lume radical diferită, toate acestea au contribuit la revelaţia pe care am avut-o la un moment dat (cine mai ştie la ce pagină a cărţii), revelaţia care m-a făcut să scap literalmente cartea din mână şi să rămân fără glas, cu ochii aţintiţi îndelung către ninsoarea de afară: volumul pe care îl ţineam în mână, pe care unii dintre voi îl citiţi chiar acum, cartea care va fi cu siguranţă remarcată în orice istorie a literaturii române (şi a lumii?), cartea care cu siguranţă se va regăsi în manualele de limba română la un moment dat, nu este propriu-zis o carte. Este un teseract al unei lumi bidimensionale, este un hiperobiect trimis dintr-o lume într-alta, este un manuscris ilizibil în infrarealitatea bidimensională a profesorului de română de la şcoala 86, dar perfect inteligibil în lumea (tridimensională) a dumnezeului ei, scriitorul de succes, Mircea Cărtărescu, adică cel care s-a despărţit de lumea profesorilor şi de geamănul său virtual cândva, în trecut. Cartea pe care o ţineţi în faţă, la care vă uitaţi chiar acum miraţi, prăbuşită, în concreteţea ei, în ruinele propriei funcţii de undă, este un straniu obiect dintr-o altă lume. Un bob de credinţă este suficient ca să înţelegeţi.

Odată ce înţelegi asta, lectura se umple de indicii. Structura cărţii este aceea a unei cruci cu două braţe simetrice, adică structura unui cub desfăşurat în plan. Putem înţelege de ce avem o carte în patru părţi, la nişte dimensiuni neuzuale şi nu două sau trei volume: tesaractul vine asamblat. Înţelegem de ce solenoizii sunt şase (numărul de feţe ale unui cub) şi de ce solenoizii sunt porţile către alte dimensiuni (să fie oare o întâmplare că singura instituţie din lume care testează efectiv posibilitatea existenţei multiversului este CERN-ul, cu al său Compact Miuon Solenoid?). Putem înţelege referirile la spaţiul logic (populat şi de apostolii logicii modale şi ai lumilor posibile, ca Hintikka, Føllesdal, Kripke sau, mai nou, Plantinga), putem înţelege referinţa la cele zece la puterea 500 universuri posibile estimate de Leonard Süsskind şi de alţi teoreticieni ai multiversului. Înţelegem teoria punctelor de intricare a lumilor, cioburile improbabile de realitate care devin porţi spre alte dimensiuni, precum moneda căzută pe muche sau precum fotonii care interferează cu fotoni virtuali în experimentele cu fante de lumină (o bună descriere în cartea lui David Deutsch, Textura realităţii). Înţelegem de ce singurele personaje ale cărţii care există în ambele lumi (cea bidimensională, a profesorului, şi cea tridimensională, a scriitorului de succes M.C.) sunt părinţii gemenilor virtuali şi cei care au obţinut cumva cheia accederii la dimensiunea superioară: Minovici, Voynich, Hinton, Boole. Înţelegem analogia, blasfematorie, savuroasă şi plină de râvnă între Hristos şi mesia sarcopţilor. Înţelegem de ce profesorul simte că-i sunt dictate din altă dimensiune versurile lui Dylan Thomas, în traducerea lui M.C. Înţelegem existenţa vizitatorilor. Înţelegem teroarea revelaţiei spinoziste că libertatea e necesitate înţeleasă şi că şi cel mai spontan urlet de groază în lumea mea vine din cutremurătoarea realitate a maşinii de scris din lumea cu o dimensiune în plus. Înţelegem de ce, la pagina 780, profesorul spune: „încerc să-i comunic (lui M.C., n.m.), prin ciocănituri ritmate, un plan de evadare”. Înţelegem de ce emoţia irigă întreg multiversul, de la acarienii (aproape) plaţi la zeii n-dimensionali. Înţelegem de ce solenidul central este sub casa în care a locuit prima oară dumnezeul acestui manuscris şi de ce acolo este REM-ul. Înţelegem, din ultimele două pagini ale cărţii, de ce avem în faţă, în lumea tridimensională pe care o împărţim cu M.C., un roman şi nu o fetiţă cu bucle blonde, de două ori mai frumoasă ca mama ei, rămasă în lumea în care părinţii ei o iubesc şi o scapă de distrugerea spectralului oraş care sucombă exact în momentul în care manuscrisul este cuprins de flăcări. În fine, înţelegem (cu întreg corpul, cu creierul, cu maţele, cu viscerele) oroarea faptului că numărul dimensiunilor şi numărul lumilor (la fel ca şirul numerelor naturale) este infinit, dar ne chircim de oroare sacră în faţa revelaţiei că fericirea este posibilă, prin iubire, în mijlocul acestui infern.

Mai mulţi cititori ai Solenoidului (cu acest merit trecut pe cartea de vizită sau nu) au spus în ultimele zile că au întâlnit în carte paragrafe care redau riguros fragmente din viaţa lor. Am păţit şi eu acelaşi lucru, dar faptul nu m-a mirat peste măsură. Pentru că, asemenea lui Borges, Pynchon, Vila-Matas, Bolaño, Nedelciu şi altor câtorva), MC a trecut dincolo de literar, creând unul dintre obiectele acelea improbabile şi inclasabile care clatină realitatea. Dar, în romanul lui M.C., avem de-a face cu un alt nivel al jocului, mai radical decât tot ce s-a încercat până acum. În fond, e o chestiune de credinţă. Volumul pe care tocmai îl priviţi, pe care l-aţi cumpărat de la o librărie, este doar o altă carte sau este realmente un teseract? Este icoana acheiropoietă o poartă spre dincolo sau încă o bucată de lemn pictată? Este sufletul o substanţă nemuritoare sau doar zumzetul electric al miliardelor de neuroni pulsând la unison? Sunt mai reale ideile platonice sau noţiunile aristotelice? N-aş şti să răspund. Ştiu doar că, în nopţi adânci ca aceasta în care scriu, dacă pun urechea pe carte şi ascult foarte atent, mi se pare că aud vibraţia abia murmurată a unui solenoid.

Editura Humanitas;