„Controller-ul de oameni” de David Baddiel

După cum spuneam, după ce am terminat „Agenția de părinți” – primul roman al scriitorului britanic David Baddiel – , am trecut la cel de-al doilea, mai mult din curiozitate, și m-a prins atât de mult că l-am citit fără pauza pe care obișnuiesc să o las între cărțile de același autor. Pentru mine, a fost o lectură de relaxare, antrenantă, și cred că un efect și mai intens are asupra copiilor. Cartea este potrivită micuților cititori începând cu vârsta de 8 ani și beneficiază de un design atractiv și multe ilustrații, menite a le stimula și mai mult imaginația. Și în această carte David Baddiel dă dovadă de multă imaginație, conectându-se la un mediu bine cunoscut copiilor de azi – jocurile video – , depășind chiar și teritoriul vast al acestora. Cum ar fi dacă într-o zi ați primi un controller neobișnuit, misterios, care, v-ar da posibilitatea să îi controlați o altă persoană, ca și cum acesta ar fi un avatar dintr-un joc video? Asta li se întâmplă gemenilor Fred și Ellie, doi puști pasionați de astfel de jocuri, tocilari agresați mereu de bullies, iar această oportunitate picată ca prin miracol în mâinile lor nu poate scăpa fără a fi fructificată.

„Mulțimea vui puternic. Domnul Barrington aplauda. Colegii de echipă ai lui Fred aplaudau. Chiar și membrii echipei învinse de la Geary Road aplaudau. Singura persoană care nu aplauda – care, de fapt, tocmai pleca, tristă – era Ellie. Fred o urmări îndepărtându-se. Voia să strige după ea. Voia să-i spună că zisese toate astea doar pentru că nu știa ce altceva să spună. Că se lăsase dus de val.” (pag. 159)

Cu ajutorul controller-ului, cei doi reușesc să se remarce în domenii în care până atunci erau bătaia de joc a celorlalți colegi – capătă puteri neobișnuite, aptitudini fizice deosebite, sau își ajustează înfățișarea, lucruri care le aduc admirație și îi fac să se simtă mult mai bine, cel puțin în aparență. Totuși, aceste aprecieri nemeritate le aduc oarece mustrări de conștiință, amplificate de bateria aproape descărcată a controller-ului pe care, evident, nu-l pot încărca. Doar nu e un controller oarecare. Pâlpâitul său, ca și cel al brățării pe care trebuie să o poarte fiecare atunci când vrea să dobândească puterile speciale, îi înspăimântă – evenimente importante ar putea fi ratate fără ajutorul acestor gadget-uri minune, iar ei s-ar face de râs în fața tuturor. Greu de suportat, mai ales după ce ai cunoscut gloria. Dar, dacă nu poți încărca acel controller, poți încărca, în schimb, altceva.

„Eric se simțea puțin deprimat. De curând, începuse să se întrebe dacă nu cumva – acum, când Janine își petrecea toată ziua uitându-se la Comoara din pod, iar Fred și Ellie își petreceau toată ziua jucând jocuri video -, ei bine, dacă nu cumva ajunseseră să nu mai fie o familie adevărată. Pentru că, într-o familie adevărată. oamenii ar trebui să mai facă uneori și lucruri împreună. Nu-i așa?” (pag. 215-216)

Aventurile gemenilor, care au și niște părinți de tot hazul (tatăl e obez și veșnic în căutare de sandvișuri cu șunculiță, iar mama este dependentă de seriale tv din cele mai penibile), sunt palpitante și foarte amuzante, dar în spatele lor se regăsește un mesaj cât se poate de educativ, pe care cred că și-l vor însuși micii cititori, iar părinții îl vor aprecia cu siguranță. Mie parcă mi-a plăcut și mai mult decât „Agenția de părinți”. 🙂 Dependența de jocuri video, dar și alte dependențe, expuse cu mult umor în paginile cărții, nu au doar scopul de a produce râsete, ci mai ales acela de a atrage atenția asupra lor și a consecințelor pe care le produc. Și, poate mai mult decât orice, cartea lui Baddiel vrea să ne transmită (atât celor mici, cât și celor mari), că nu avem nevoie de artificii pentru a ajunge unde ne dorim. Trebuie doar să ne descoperim propriile forțe și să le folosim în direcția dorită, iar succesul va veni singur.

controller-ul-de-oameni_1_fullsize Editura: Gama