Nu se termină lumea la Nifon, începe filmul
Mihăiţă a simţit că şi aerul este mort. Ca în capelă, şi-a zis, în faţa asistentei, care se încheia la halat. Trebuie că vrea să mă zidească. Şi l-a prins o moleşeală ca plumbul. În salon, totuşi, neoanele făceau pânze mişcătoare atât pe tavan cât şi pe peretele din faţă. Şi aici domneşte izolarea dacă m-au lăsat numai cu studentul. De ce-o fi amuţit? Ăştia vindecă după manual de tortură dacă te suprimă aşa, atârnat în tavan. Adevărat, umbrele celor doi se proiectau invers, cu braţele învineţite la încheieturi. Din perfuzii furtunurile venea spre trupuri tot spânzurate, ca să vezi! Ce a trăit în urmă cu decenii este ca şi când ar fi ieri. Noroc că stă şi Mihalache cu mine, îşi spune Mihăiţă, dacă tot a fost duşman al poporului şi a uneltit împotriva regimului. Aşa scrie în fişa aia de caracterizare. Îţi citesc pe faţă neputinţa, Mihăiţă, dar nu erai decât un adolescent de Râmnic, cum să vezi calvarul şi să-l poţi depăşi? Ei, dacă ai povesti mai rar, Mihalache, poate aş scăpa şi eu cu viaţă. Dar tu ai fost eliberat, Mihăiţă. Lupu a spus că tremură aşchia asta de când l-am ridicat. Miti Cişmigiu Leonte, locţiitorul, şi el că deţinutu’ e de Săpoca, tovarăşe Comandant. Afară era frig şi în frig Mihăiţă a mai fost lovit o dată. Cu Afumatu de faţă. Numai aşa, ca să nu treacă frica prea repede. Şi frigul. De atunci a început spânzuratul, care nu s-a oprit nici în noaptea de câţiva metri pătraţi la doamna Miron. S-a oprit pe frânghie, Mihăiţă, Doar pentru ea, eu am stat în timpul anchetei complet gol, era o formalitate. Era batjocură, Mihăiţă. Spuneau că pentru faptele noastre. Care, că ai jucat mingea până sub zidurile puşcăriei? Ei, libertatea asta a durat doar un sfert de oră. Nici din libertate nu scapi uşor, după cum se vede. Că te dezbracă de piele, cum ar fi şi de ultima dorinţă. Ştiu, dar ultima s-a împlinit, a fost biletul de liberare. Aşa scria pe el, Republica Populară Romană – Penitenciarul Rîmnicu Sărat, Numitul Bratosin Mihai – fiul lui Natural şi al Stana – A fost depus ca condamnat de la … Semnalmentele posesorului –talie 1,85, corpolenţă medie fruntea mică nasul mare gura potriv. bărbie ascuţită culoarea feţei gălbejită-cul. părului castaniu-sprincene stufoase-semne particulare se uită fix-drept- Ăsta sunt eu – pt. care s-a eliberat bilet… Comandant – semnătură indescifrabilă.
Şi în peretele din faţă s-a deschis, deodată, uşa la parterul închisorii din Râmnicu Sărat. Mihalache îl urma pe culoar. Era igrasie peste tot. Mai să zici că s-a făcut dreptate, Mihăiţă? Că unii ca Vişinoiu, la ordine de sus şi cu adaos de la el, cică şi-a făcut meseria. L-au băgat ei la zdup şi pe Lupu Vasile, dar asta e abureală. O să aşteptăm mult şi bine să se facă dreptate. Poate un pic. Şi culoarul s-a făcut deodată sală de judecată, şi camerele de filmat i-au luat, atunci, un cadru fostului Comandant că ăsta e circ, facem turu’ închisorii, ce naiba facem? Vezi, Mihăiţă? Văd mai mulţi în robă. Chiar şi dintre ei aprobă circu’.
Din curtea interioară apare locţiitorul de Râmnicu Sărat. Ridurile îi înconjoară ca o plasă ochii pe pânză. Una şi la fereastră, din cauza vremii. Se uită în jur de parcă ar fi urmărit. Nu vede camerele video. Apare grăbit alt chip, mai tânăr, aproape de urechea lui Vişinoiu. Urechea s-a întors în fotografia de familie, acum cu şapca de blană învechită şi un balcon. În balcon papagalul îşi ţine gratiile ca să se strecoare printre ele câteva priviri care vizitează puşcăria. Zeghea! Ze-ghea! Fotografia papagalului e proiectată în prim plan. Rulează scene cu vecinii lui Vişinoiu, dar şi cu câţiva trecători la intrarea şi în gangul blocului. Toţi încep să aştepte. De la istorie, întreabă Mihăiţă. Nu cred că-i interesează. Vin şi reporterii. Mihăiţă îşi înfige privirea în geanta lui Vişinoiu, de rafie, cum are şi el una. Dar Vişinoiu răspunde ca la anchetă că e a lu’ mă-ta. Unde am fost eu am slujit ţara, mă! Trece cu fularul roşu pe mâini, privind numai înainte, din cătuşe. Nu mai are răbdare cu jurnaliştii şi înjură. Conturul pare să i se descompună în stradă. Numai că altă cameră video îl aduce cu mult timp în urmă, copil desculţ în ceas de seară. Umblă chiaburii pe cai şi tot ei au loc de cinste, nenorociţii! Habar n-aveţi, ce dracu’, ce-i asta, domne, de puneţi hoardele pe mine? După atâţia ani nu m-a omorât partidu’ şi mă omorâţi voi, mă? Ce pui mâna, ce, se repede Vişinoiu la primul microfon care-i iese în cale.
Şi eu cred că nu e cazul de violenţe, Mihalache. Câtă răbdare îţi trebuie, Mihăiţă, să aştepţi ca mine, care am făcut greva foamei de atâtea ori? De fapt, am făcut eu şi moartea. A doua oară în primul mormânt adevărat, a treia în altul. Din cauza baionetei? A ruginit, Mihăiţă, dar în piept s-a cuibărit vântul de la Cotul Carpaţilor. Îmi e greu, mă sufoc mereu. Şi lui Vişinoiu îi este, îl vezi în sală? Cred că-i mai mult mirat după cum îşi roteşte privirea, Mihăiţă. Asta e şi declaraţia lui scrisă, nu dă alta. Aşa este, dar de vorbit? Zice că nu poate, că doreşte să fie evaluat psihiatric. Şi nu vreau să stau în salon cu el, nu mai sunt în obsedantul deceniu. Situaţia de fapt, zice moşul de a fost sârmă pe atunci, e că a respectat ordinele, auzi Mihăiţă!? De unde să ştie el că erau legale sau ilegale, din memorii? Nu, Mihăiţă, dar nu eşti nevinovat dacă alţii sunt… Nu, dar superiorii l-au pus în situaţia asta. Ce faci, joci rolul apărării? Dacă e din oficiu şi face treaba de mântuială, mă tem că da. Şi atunci întreb, există prevederea că ordinul se execută? Există. Atunci? Atunci faptele s-au prescris. Atunci să răspundă Securitatea sau Ministerul. De ce nu Ştefania Giurumelea? O funcţionară? Măcar să fie chemată prin carte poştală. Nu mai e la modă, Mihăiţă. Da’ moartea cum o trimitea prin poştă? Comandantul semna, cu mâna lui. Şi coletul, dacă moartea era la pachet.
Vişinoiu ieşise în mărime naturală pe peretele alb şi În tot cazu’ venea organele de Securitate… nu se putea până nu venea …nu… se-ngropa până …era situaţia că mortu’ n-avea legături cu familia …nu-mi aduc aminte …io…comunicam să fie-ngropat…ei n-avea voie să-ntrebe cum îi cheamă …dosarele nu era cu ei…numa’ ce venea Securitatea…io …atâţia ani şi …mureau de la …cică nu au tratament …nici vorbă… mai era etatea …deci de vârstă.
…ia vântul cu el în faţă şi dispare, iar jurnalista zice că bătrânelul e hărţuit. Fata nu apare în cadru când i se aude replica în direct. Lumea din sală se uită la numerele de pe uşile deschise. Cineva spune că puşcăria asta mai stă în picioare datorită lor. Sunt rezistente. Altfel, în ele doar vizetele par cuminţi, aşa închise. Aici nu trece timpul nici azi, Mihăiţă. Dar Mihăiţă vrea să le spună vizitatorilor să urce la etaj, acolo sunt numerele mari, De fapt oameni. Se aude o ploaie mocănească, exact la timp să plece şi ultimii curioşi. Portarul îi conduce, cum ar fi cu morţii, la poartă. Afumatu latră la timpul lui. Se anunţă că şedinţa următoare e a doua zi. Mihăiţă îşi duce mâna la barbă. Vede cum se închide sala de judecată, mai ales aerul. Pereţii au în ei mirosul vechi de hoit, Mihalache. Şi de la produse alterate, Mihăiţă, puşcăria a fost depozit mult timp. O vrabie gângureşte la fereastră că vine şi ea mâine. Din oficiu, spune. A doua zi se face chiar în următoarea imagine, cu iasomia din curtea închisorii înflorită. Mihăiţă e luat prin surprindere. Intră cu toţii în interior. El se aşază chiar lângă Bătrân, care nu e decât Vişinoiu. Ce mai e nevoie de mine, e suficient dosaru’, i se adresează. Nu mă recunoaşte, îşi spune Mihăiţă, şi se retrage.
Furtunul s-a desfăcut şi asistenta intră în film ca să-l pună la loc. Nu e nicio problemă, Mihăiţă, dar să nu ajungi în anexă dacă te mai smuceşti. Vişinoiu că era şi un doctor… la Râmnicu Sărat, acolo… să vină Ştefania… ştie arhiva… şi înscrisuri… nu pot să vorbesc, nu… nu că n-aş vrea… nu că vreau să fac oareşce… da’ tata a murit… eu nu m-am născut… m-a înfiat o familie şi de la fântână până pe deal tot slugă şi slugă am fost şi în casă… nu fac io circ… şi am vorbit… m-au luat la armată şi eram om… făceam cursuri pe coli de hârtie velină… şi… şi un creion chimic.
La prezidiu apare o femeie cernită, aşază ciocănelul pe dosar, Doreşte domnu’ Vişinoiu să declare ceva, Domnu’ Vişinoiu nu doreşte, nu pot să vorbesc… am spus… ce am… nu am alte vorbe decât nu-i adevărat… asta e poziţia mea. Noi întrebăm dacă dumneavoastră doriţi să vă adresaţi martorilor. Eu pot, dar atunci nu erau… Nu atunci. Ar fi Ştefania de la Sfat. Nu se prezintă, e în spital. Da’ tot nu dau declaraţie… dau la alt termen… nu că nu vreau. Am înţeles, ne vedem pe 27. Pe 27 am oră la dentist. Domnul Vişinoiu hotărăşte. Domnu’ Vişinoiu nu… nu că nu viu, da’… Şi vă prezentaţi cu avocatul din oficiu! Io i-am zis fetei… era în robă … umblă la ferestre… ’s oblonite toate… ea că nu umblă nimenea.
Apare primul desen cu prezidiul şi femeia în picioare între două steaguri. Este şi privirea încordată a lui Vişinoiu, dedesubt. De la prezidiu nu se vede încruntarea, îşi spune Mihăiţă. Nu se vede dacă se înghesuie în colţ biroul Comandantului. O cameră de filmat redă mâna acuzatului, care se ridică şi atât. E doar o tergiversare, îşi spune Mihăiţă. Apare şi desenul cu Vişinoiu la birou. E mai tânăr. Prezent, spune Comandantul. Şi e înghesuit pe culoar, dă un pumn în microfon, Pe mă-ta, zice. Timpul trece pe lângă grup. De data asta pumnul înlemneşte în desen.
Pe perete nu apare nimic un timp. Mihăiţă întinde mâna liberă pe noptieră să ia un măr. Îl mănâncă absent. Mărul nu apare în film şi îi pare rău. E măr gutui. Ar trebui să fie şi liliacul mov de la fereastra doamnei Miron. Se uită la burniţa de afară. Moţăie. Deodată se trezeşte. Domnu’ Vişinoiu nu regretă? Nu… nu-s probe… respectam regulamentu’… nu… drepturile… nu eram de capu’ mieu… nu era puşcăria mea… poţi fi sigur. Domnul Vişinoiu ştie că era o Constituţie? Domnu’ Vişinoiu, răspunde Vişinoiu, ştie din 1948… nu pot fi vinovat… nu poate fi singur… era hotărâri … cum să intervină … am nume… gardieni… poliţişti… ce era să facă Vişinoiu? Vă e cunoscută lista lor? Sigur, dacă mi-a dat-o cineva… lucrează în arhiva MAI… de acolo de unde lucrează fata. Cine? Cine a scris. Domnu’ Vişinoiu, cunoaşteţi pe Lupu Vasile? Mă gândesc. Gândiţi-vă acum. Nu. Nu l-aţi cunoscut? Nu pot să vorbesc… nu am… de unde. Pe doctorul… Nu cunosc…de unde-i luaţi? Numele sunt pe listă. Aşa e, am uitat… nu ştiu. Perieţeanu? Nu ştiu, a murit? Radu Bucura? Da… aproape… a fost demult… nu spun nimic. Dobrin Ghizuran? Nu. Zamfir Ionică? Da, parcă… nu-l reţin. Alte nume se dau, pe rând, pe ecranul din sală. Vişinoiu le citeşte tare şi pune cu efort semnul întrebării. Nu pot… a trecut ani… n-am mai scris… Dar numele Miti Cişmigiu Leonte vă e cunoscut? Normal, era mâna dreaptă… nu ţin bine minte.
Cineva stinge şi aprinde neoanele pe hol. Iar o să se mişte lumea, îşi spune Mihăiţă. Şi ei spun că asta e doar proiecţie! Urmăreşte atent cum salcâmii înfloresc chiar atunci pe perete. Ca la microscop! Apar şi câteva imagini din curtea puşcăriei. Pavilionul stă într-o parte, dar celularul e tribunal şi Mihăiţă se aşază mai bine să vadă urmarea. Vişinoiu trece la biroul lui în cămaşă cu mânecă scurtă. Prezidiul este mai sus. Judecătoarea apare, din nou cernită. Din cauza ei lui Mihăiţă i se pare că se află la înmormântare. Şi martora Nu pot confirma cu certitudine, fratele meu a stat mai mult la izolator, doamnă judecător. Cu replica asta femeia s-a retras. Mihăiţă se duce în spatele lui Vişinoiu. După cum e îndoit nu mai are destule zile pentru condamnare, îşi zice. Ce mă interesează, tocmai spunea acuzatul… nu mă interesează. E mutat în faţa ecranului din sală, adus pentru altă proiecţie. Mihăiţă se bucură că nu mai e în salonul de lângă asistente, Ce bine, dau şi alt film! Domnu’ Vişinoiu vede de acolo, întreabă judecătoarea. Domnu’ nu e interesat, răspunde Vişinoiu. Pe ecran apare o cruce de marmură, încadrată. Parcă scrie, cu încetinitorul, Aici odihnesc osemintele lui Mihalache. Vişinoiu că n-am nimic de raportat… nu recunosc… l-am dus… a fost ordin … Nicolski… l-am luat de la Râmnic… da … eram şef la Giurgiu. La Miliţie, madamă! Ai grijă unde eşti şi răspunde la întrebări. Nu… nu pot. Unde sunt osemintele? La Topoloveni… a fost de la structuri…de la Direcţie… nu că eram cineva… eram şef de Miliţie… normal… am fost Comandant… normal… nu dau declaraţie. Şi înţepeneşte timp de câteva cadre. Sunt ce sunt, spune, ce vreţi? Pe ecran apare Sunt ce sunt. Mi-am făcut treaba… de ce… c-am deranjat nişte deţinuţi?
Desenul următor este fără martori. Se vede, apoi, interiorul puşcăriei, cu pereţi jupuiţi şi ameninţători. Pe culoar trece o găină, care se trezeşte singură şi o ia înapoi. Paznicul se scuză. De obicei nu avem vizitatori până la 10 şi mai sunt alimente expirate prin colţuri, ştiţi dumneavoastră. Şedinţa reîncepe, Mihăiţă aude foşnetul hârtiilor din dosar. Doctorul stătea în faţa patului şi îl privea. Îl privea ca pentru prima dată şi asistenta. Apoi, că e din ce în ce mai neliniştit, domnule doctor, nu-şi mai face efectul nici medicaţia. Dubleaz-o! Daaa? Să nu-l adoarmă de tot. Eu răspund. Şi trece la student. Dumneata? Vorbeşte mereu de unu, Mihalache, domn’ doctor. De cine? De oseminte. Au, ce faci, voiam să-ţi fac externarea şi vii cu aiureli? Nu sunt aiureli, doar e la un pas de mine. Cine? Mihalache. Bine, vedem mâine cum te simţi. Nu eu, domnule doctor, Mihăiţă. Asistenta îi face semn, din spatele medicului, să tacă. Salonul rămâne în lumina chioară a neoanelor. La fereastră ceaţa pune hârtie creponată.
Noaptea a stat mai mult pe ziduri. Mihăiţă a crezut că din cauza neoanelor, dar tocmai ele făceau peretele viu. Proiectau lumini şi umbre care săpau în zilele de izolare din celulele deschise. Diaconescu bătea mereu în perete, vorbea Vişinoiu unui apropiat. Cu Mihalache nu o dată am discutat cu el, da’ n-a vrut şi l-am îngropat şi dezgropat. Erau şi alţii scoşi din întuneric. Numai Pogoneanu că veţi răspunde pentru toate. Şi ce… moartea vine aşa de încet… ce? Vişinoiu se ridică în picioare. Reverul hainei e îndoit. De ce sunt singur aicea, am fost sute. Să se lămurească! Să răspunză toţi! N-am nimic împotrivă. Tot am făcut la ordin, criminalilor!
Pe ecranul din sala de judecată apare seara. E chiar deshumarea lui Mihalache. Un şanţ proaspăt săpat în marginea cimitirului. Ia uite, Şcoala Ajutătoare a rămas în picioare! Mai rău e de puşcărie acuma! Vişinoiu rămâne singur cu groapa. Şi singurătatea nu are înlocuitori. Se uită în ea ca în puşcărie. Aoleo, se macină, cărămidă cu cărămidă! E fără suflet? Ca morţii! Da… nu… nu crede… da… era ploaie afară… nu răspunz… nu… am hârtia la mine… am aplicat hotărârile… nicio rudă… să nu fie ziua în care m-am născut… De ce-a murit? De moarte bună, doamnă. Fără aprobare, se aude întrebarea din off. Nu… da… cerea fără sare… ce vorbiţi… nicio minte nu poate aşa ceva… ce… am primit dosaru’, săracu Mihalache, n-a avut zilele la el!
Spinarea lui Vişinoiu, îndoită. Se uita la proiecţia de pe ecranul din faţă. Acolo e mai tânăr, Comandant! Ce dau ăştia e scamatorii, Nu mă interesează! Domnu’ Vişinoiu recunoaşte groapa comună? Nu, nu, îi îngropa individual, doamnă judecător, nu murea în comun? Nu? Da… nu ştiu… nu-mi amintesc în fiecare zi… eu toată viaţa…
Mihăiţă simte mâna asistentei la încheietura mâinii. Îi ia pulsul? E bine azi, domnule doctor. Continuăm tratamentul, spune doctorul, grăbit să prindă maşina de Buzău. Se aude când coboară scările pe cealaltă parte a pavilionului. Iar o să fie sâmbăta şi duminica doar asistenta pe salon. Afară nu mai plouă. Respiraţia studentului e un şuierat. Mihăiţă se roteşte să-l vadă. Faţă de şobolan, îşi spune. Şobolanul salută şi îl urmăreşte, la rândul lui, cu privirea. Pe peretele din faţă apare deodată un desen cu o bucată din sala tribunalului. Se vede uşa de intrare exact din spatele judecătoarei. Intră o văduvă, după port. Vişinoiu e la locul lui, bătrân din cauză că seamănă cu vrabia îngheţată de la fereastră. Iar vii aşa, o întreabă? A spus că nu poate să se prezinte, domnule Vişinoiu. Deci renunţăm la martor, spune Vişinoiu. Deci te-ai dus la Jilava, acolo e arhiva. Acolo nu se intră. Dacă e Direcţia cum să intre care cum vrea, domne? Atunci plec. Încruntarea rămâne pe locul lui Vişinoiu, singură. Din greşeală se uită la văduva martor. Parcă e foamea! Tresare. Da’ nu mă interesează, e a lu’ Pogoneanu sau Arnăutu. Sau Borcea? Oho, nebuni, numai nişte nebuni ca ei… ordinu’ e ordine. Se opreşte din gând. Îşi duce mâinile la spate. În locul încruntării, un zâmbet îngheţat. Mihăiţă vrea să-l smulgă şi trage perfuzia. Baioneta, spune, baioneta! E noapte, Mihăiţă, stai liniştit, îi strigă studentul. E în film? Nu e niciun film, nu se mai filmează, Mihăiţă. Nu, că s-a întrerupt. Sunt camerele video, Mihăiţă.
Studentu’ nu vede, îşi spune Mihăiţă cel sărac cu duhul. Nu vede tribunalul de pe cheiul Dâmboviţei. Frunze moarte pe pod. Un sloi de gheaţă i se înfige în piept. Vrea să-l tragă afară. Se făcea coşciug… cu doi cai la căruţă, aude dintr-odată vocea lui Vişinoiu. Priveşte peretele. Vişinoiu că de ce e cearşafurile ude, ce-ţi permiţi faţă de Dumnezeu, mă? Ia mâna! Mâna e grea. Şi dantura lui Vişinoiu fără dinţi! Te trimit jos, la laborator! Să vezi tu instrumente acolo! Astea slujesc pe Dumnezeu, bă! Io îs ăla. Nuuuu, se zbătea Mihăiţă, nuuu! Noaptea de sâmbătă spre duminică era aproape pustie. Studentul lăsase cearşaful mototolit pe pat. Noaptea avea să pătrundă adânc în Mihăiţă. N-a reuşit s-o scoată deşi a luptat. Nu visez, şi-a spus, cu studentul deasupra. Îi pârâiau oasele. Doamne! Schimbat la chip, studentul repeta: În numele tatălui, În numele tatălui! Şi Mihăiţă au, rămân în film aşa, cu cleştele în gât. Şi întinde mâinile spre Sfinţii din zid, săpaţi în rugăciune. N-a mai fost timp pentru vreo părere de rău. Asistenta de gardă a notat dimineaţa în registru decesul pacientului Bratosin Mihai. Din motivele cunoscute pentru sindrom confuziv. Au, uitase detenţie! Şi a trecut-o pe hârtie. Care toate le ştie, şi-a spus.
