Plagiatul ca Omagiu – cazuri și cazuri – Infinitatea filosofică a unui concept (partea a II-a)

5. Cazul Patapievici

Trecem la un celebru caz românesc din trecutul apropiat.

Horia-Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Român (ICR) între anii 2005 – 2012, este acuzat de plagiat în lucrarea sa „Ochii Beatricei”, apărută la Editura Humanitas, carte premiată de Uniunea Scriitorilor în anul 2005! Dezvăluirea este făcută de scriitorul István Aranyosi pe blogul Calculemus, unde sunt puse faţă în faţă fragmente din lucrarea lui Patapievici cu cele din textele filosofilor William Egginton şi Ioan Petru Culianu, referitoare la o interpretare specială a „Divinei comedii” a lui Dante.¹

Citez din articolul lui István Aranyosi: «Andrei Cornea susținea sus și tare într-o discuție online cu Sorin Adam Matei că volumul Ochii Beatricei (Humanitas 2004, 2006), al lui H.R. Patapievici, este scris din perspectiva unui fizician, că este despre spații non-euclidiene și că nimeni altul decât un fizician precum d-l Patapievici nu ar fi avut îndrituirea și cunoștințele să aibă o asemenea abordare asupra lui Dante.

Problema este că ideea d-lui Patapievici este preluată, inclusiv metaforele și analogiile, din articolul „On Dante, Hyperspheres, and the Curvature of the Medieval Cosmos”, Journal of the History of Ideas 60.2 (1999) 195-216, scris de William Egginton, acesta din urmă preluând și dezvoltând ideea originală de interpretare a lui Dante de la R. Osserman, The Poetry of the Universe (New York, 1995), 112-13). Egginton este departe de a fi un fizician; se ocupă de teorie literară. Ideea însă apare pentru prima oară în Mark Peterson, „Dante and the 3-sphere”, American Journal of Physics — December 1979 — Volume 47, Issue 12, pp. 1031-1035:

„We describe three different methods of visualizing the ”closed universe” S3, and point out language in Dante’s Divine Comedy which suggests that he visualized his universe in the same ways, making his universe topologically S3.”

(Traducere: „Descriem (în acest articol, n.b.) trei metode diferite de a vizualiza „universul închis” S3 și scoatem în evidență pasaje din Divina Comedie a lui Dante care sugerează că Dante își vizualiza universul în același fel, adică tratându-l, topologic vorbind, drept un univers S3”.)

Desigur, Patapievici îi citează pe Egginton și pe ceilalți, însă doar la bibliografie, fără să-i menționeze în text, să indice clar parafrazele și sursa analogiilor și să citeze ceea ce este de citat. Mai mult, se vaită (Ochii Beatricei, pp. 51-52) la sfârșitul cărțuliei sale (aceasta având doar 56 de pagini, adică în jur de 20 de mii de cuvinte) cât de rău îi pare că alții au mai spus exact ceea ce el a descoperit despre Dante. Des este extrem de improbabil ca cineva sa descopere exact aceleași idei extrem de interesante și originale pe care alții le-au scris deja, nu este imposibil; dar este total neprofesional, diletant și ridicol să insiști să publici cartea, în special refuzând să indici foarte exact sursele (cartea nu are note de subsol deloc, cu excepția uneia care indică faptul că volumul se bazează pe o conferință susținută de către Patapievici).

„Ochii Beatricei” a câștigat în 2005 premiul Uniunii Scriitorilor din Romania. Nu s-a găsit nimeni să citească volumul înainte ca el să se publice, să vadă că ideea principală este a altcuiva, că ceea ce a adăugat autorul român este aproape zero. Mai mult, textul publicitar la cartea d-lui Patapievici include exact un pasaj despre hipersfera lui Riemann și o imagine (cea cu atingerea propriei cefe prin întinderea mâinii în față, într-un univers cu spațiul extrem de curbat) care îi aparțin lui Egginton. Cititorul autohton rămâne, după obișnuita publicitate deșănțată acordată autorului român genialoid, cu ideea că Patapievici a avut originala idee de a interpreta imaginile descrise de Dante prin prisma noțiunii hipersferei lui Riemann, ceea ce este complet fals.

O altă sursă a lui Patapievici, nemenționată nici măcar la bibliografie, este primul capitol din cartea lui Ioan Petru Culianu, Out of this World: Otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein (Boston: Shambala Publications Inc., 1991) — analogia lingurii (vezi citatele de mai jos). Culianu însuși îl parafrazează pe Edward Abbott, autorul unei faimoase cărți care discută idea unei lumei bidimensionale și a lumilor multidimensionale, Flatland. A Romance of Many Dimensions (1884). Bineînțeles, Culianu nu comite plagiatul de care se face vinovat Patapievici în Ochii Beatricei (îl citează pe Abbott în text, iar analogia cu supa și lingura îi aparține, Abbott utilizând o altă analogie, cea a percepției unui triunghi ca o linie dreaptă variind în lungime în lumea bidimensională).»

Cred ca citarea acestui articolului foarte argumentat mă scutește de orice soi de comentariu pe această temă. Adaug răspunsul „acuzatului”, consemnat în presa sub titlul: «„Patapievici la Cluj (I). Primele declarații după un an de tăcere: Nu voi mai fi un intelectual public. Mi-a ajuns.”»²

Având în vedere sensibilitatea temei și pasiunea cu care se apără și se acuză figurile publice în România, prefer să mă limitez la prezentarea datelor obiective în totalitatea lor, lăsând opinenții să facă parte din ce tabără doresc, deși, din punctul meu de vedere, analiza unui plagiat de acest tip se poate realiza cu precizie matematică.

6. Scurtă istorie a plagiatului

Cuvântul „plagiat” vine din latinescul „plagiārius” – „sechestrator” și din „plagiatum” – sechestru. Ceea ce este mai mult decât interesant: este vorba deci despre „răpirea, sechestrarea ideilor”. Furtul e pentru obiecte. Sechestrul e despre ființe. Ideile erau văzute, deci, ca pline de viață.

Antichitatea nu condamna preluarea ideilor, ci o încuraja, având în vedere că învățarea valorilor se făcea prin imitarea maeștrilor, conform conceptului de „mimesis” al lui Aristotel. Dar se recunoștea și se promova această copiere a maestrului, nu se pretindea o falsă originalitate a lucrării, așa cum studenții la arte plastice copiază tablouri și nu se pretind Mari maeștri.

I se atribuie lui Martial inventarea noțiunii de „plagiat”, datorită epigramelor în care îi cere unui anume Fidentin să înceteze să afirme că este autorul lucrărilor lui Martial, să înceteze să-i „sechestreze” opera. În aceste epigrame se observă o idee incipientă a noțiunii de trafic mercantil cu o idee valoroasă.

Ausoniu l-a cenzurat pe Virgiliu pentru că l-ar fi copiat pe Homer. Eu zic că în Eneida, Virgiliu a încercat să-și imite maestrul cu devoțiune.

Până la apariția tiparului, dreptul roman cerea autorului să se responsabilizeze vizavi de originalitatea lucrării. Tiparul a dus la disocierea autorului de operă. Texte populare circulau ignorându-se numele autorului ca un accesoriu nenecesar. Cu tiparul apare și piața editorială. În teorie, orice carte tipărită trebuia să aibă o licență de la autoritatea religioasă, o Nihil Obstat. Era un soi de protecție publică, administrativă, dar nu și juridică, nu așa cum o înțelegem azi. Umanismul adâncește conștiința noțiunii de proprietate intelectuală. Că tot am vorbit despre Pierre Menard, copiind Cervantes, revin la opera spaniolă. „Don Quijote” este un puzzle de elemente la modă în epocă, consumate de către Cervantes, digerate și regurgitate cu umor și ironie. Originalitatea este evidentă, dar în zilele noastre ar fi fost hărțuit cu plângeri, cam cum i se întâmpla lui Borges. „Don Quijote” însuși va fi victima plagiatului, în a doua sa parte, apocrifă, cea a misteriosului Avellaneda, a cărui operă este cunoscută azi sub numele de „El Quijote de Avellaneda”. Aceasta nu este singura imitație a operei lui Cervantes, dar este cea mai importantă, pentru că este pomenită în a doua parte a romanului. Cervantes denunță acest fals Quijote și profită de anumite elemente ale acestuia introducându-le în propria sa continuare a operei sale și face prin personajele sale o critică a romanului în interiorul romanului. Don Quijote însuși citește cu tristețe „El Quijote de Avellaneda” în capitolul 59 al celei de-a doua părți. (1615)

Secolul XVIII oferă o perspectivă modernă a proprietății intelectuale: o viziune juridică, unită în mod indisolubil cu aspectul economic. Aceasta perspectivă se cristalizează în primele norme protectoare ce se promulgă în Anglia și Franța. Beaumarchais, Hugo, Twain, Dykinson sunt câțiva dintre autorii ce au cerut să li se apere prin lege proprietatea intelectuală.

În România este celebru procesul suferit de Caragiale pentru „Năpasta”: «În 1902, I.L. Caragiale l-a dat în judecată pe publicistul C.Al. Ionescu (Caion) care l-a acuzat în mai multe rânduri, în public, că ar fi plagiat nuvela „Năpasta“. În urma procesului, la care Caragiale a fost reprezentat de Barbu Delavrancea, scârbit de turnura lucrurilor, nenea Iancu pleacă definitiv din ţară.»³

În prezent, proprietatea intelectuală este protejată de către Convenția Universală asupra Drepturilor de Autor semnată la Geneva în 1952.

7. Cazuri și cazuri

Alex Haley, autorul celebrelor „Rădăcini” a trebuit să plătească peste jumătate de milion de dolari din cauza coincidențelor între opera sa și cea a lui Harold Courlander. Dan Brown se ciocnește periodic de acuzații pentru sursele „Codului Da Vinci”, acuzații făcute de către Michael Baigent y Richad Leigh. Dan Brown nu a pierdut procesul intentat. Nici Stephen King, ce consideră că astfel de acuzații pot fi prețul succesului.

După o aprigă campanie împotriva sa, Pablo Neruda, răsplătit cândva cu un Nobel, a recunoscut că unul din celebrele sale poeme de amor este o parafrază a lui Rabindranath Tagore.

Gabriel Garcia Márquez este alt Nobel latin ce a primit astfel de acuzații. Se pare că Aureliano Buendía, personaj cheie din „Un veac de singurătate”, are prea multe în comun cu un personaj balzacian, din „Căutarea absolutului”. Nu m-am obosit să caut și să compar, pentru că Buendia îmi pare esența prozei lui Marquez și nu îmi amintește nici o secundă de Balzac și tipul său de proză.

Arturo Pérez-Reverte, autor de nenumărate best-seller-uri spaniole, a trebuit să prezinte în mod public scuze scriitoarei mexicane Verónica Murgía pentru un text copiat cu schimbări minime în cartea sa „Perros e hijos de perra”.

8. Plagiatul științific și academic

Se pare că știința e bazată pe fraude dintotdeauna. Subiectul e atât de amplu că ar merita încă o carte pe această temă. Mă limitez să fac un recurs comun la invențiile uitate ale lui Nikola Tesla:

1. Radioul, atribuit lui Marconi, care a câștigat un Nobel pentru munca sa (și a lui Tesla)

2. Descoperirea curentului alternativ. Lupta sa cu Edison în domeniu e cunoscută. Tesla a câștigat instalând o centrală electrică pe cascada Niagara, demonstrând că teoria sa despre curentul alternativ era perfectă.

3. Motor polifazic de inducție.

4. Aparat de zbor cu decolare verticală (adică elicopterul).

Multe din invențiile sale sunt încă în discordie, dar adevărata contribuție a geniului Tesla este astăzi din ce în ce mai recunoscută. Firma Telefonica din Spania a organizat, de pildă, o impresionantă expoziție în Madrid dedicată lui Nikola Tesla, marele uitat și recunoscut azi ca omul ce a schimbat lumea, cel mai mare inventator al secolului trecut.

S-ar zice că plagiatul științific și cel academic sunt mult mai ușor de probat decât cel literar. Plagiatul a evoluat în ultimii ani odată cu tehnologia. În anii 70, în Occident era destul de comun ca lucrările de diplomă să se cumpere în campus de la studenții mai avansați și cu necesități economice. În țările mai puțin dezvoltate, printre care și România, acest obicei încă se practică. Umberto Eco a scris un cunoscut manual numit „Cum se face o teză de licență”. Printre alte sfaturi de neprețuit, Eco le zice studenților aflați în imposibilitatea de a face singuri o bună teză din motive de stress sau nepricepere, să investească o sumă oarecare și să o cumpere.⁴ Probabil că manualul lui Eco este cartea cea mai descărcată de pe internet. Cererea și oferta de lucrări academice a explodat în anii ’90, datorita apariției Internetului. Se găsesc lucrări atât gratuit, cât și contra cost. Profesorul Jaume Sureda (Universitatea din Insulele Balleare, Spania) denumește aceste „locuri” drept „bănci” sau „fabrici de eseuri”. Pornind din anii ’95 se dezvoltă softuri anticopiat:

1. Turnitin, un detector eficient de copii

2. Compilatio – funcționează online

3. Copyscape – localizează paragrafe extrase din Internet și compară documente

4. Fair Share – utilizat de către indicatorii de conținut RSS

5. Approbo – este un program online dezvoltat în Spania, soft care răscolește Internetul comparând documente și localizând surse originale (cu colaborarea Universității Politehnice din Catalonia)

Plagiatul academic cel mai cunoscut în România datorită implicațiilor sale politice este cel comis de către fostul premier Victor Ponta. Având în vedere că în România plagiatul academic este un obicei extins, este curios că investigațiile au început și s-au terminat cu „domnia” lui. După părerea mea, în România, plagiatul nu este perceput ca infracțiune și este considerat scuzabil. Oamenii muncesc și nu au timp de pierdut cu astfel de lucrări, considerate simple formalități. Dacă plagiatul lui Horia Roman Patapievici este considerat intolerabil, plagierea unei teze de doctorat în domeniul juridic sau economic, de pildă, este acceptabilă la nivel social. O condamnare publică, precum cea a fostului premier este o găselniță politică, pentru că în realitate, nici apărătorii, nici detractorii omului politic nu sunt interesați de plagiat în sine, ci doar de folosirea lui ca armă politică.

9. Concluzii

Revin la ideea lui Harold Bloom. În zilele noastre, obținerea obținerea propriei voci, propriei lumini ca autor (în orice domeniu, aș spune) se face printr-o luptă agonică cu predecesorii, cu maeștrii ce te-au influențat.

Până la urmă, plagiatul e o chestiune de priorități. Depinde ce vrea unul: să fie a lui gloria maestrului apus, ori ceva bani economisind efort în modificarea textelor ce-l influențează, sau obținerea acelei străluciri proprii. Până la urmă, e o problemă de conștiință de sine și de raportare subiectivă la granițele între opera altuia și cea proprie.