Radu Aldulescu este autorul romanului Cronicile genocidului, distins în 2013 cu Premiul „Augustin Frăţilă” şi Premiul pentru cel mai bun roman acordat în cadrul Colocviilor Romanului Românesc Contemporan, ediţia a VI-a. Romanul Istoria Regelui Gogoșar a apărut la Editura Cartea Românească (şi în ediţie digitală), în seria de autor “Radu Aldulescu”.
Despre carte:
Istoria Regelui Gogoşar reface traseul glorios al unui învingător: Emanuel Victor Calomfirescu, profesor de matematică şi poet. Povestea lui începe într-un sat din Oltenia, se derulează într-un ritm ameţitor, se intersectează cu cercurile infernului suburban şi străbate două epoci. Copil de trupă al Securităţii, după decembrie 1989 prinde aripi şi începe înălţarea rapidă a propriului regat în suprastructurile politico-economice ale tinerei şi originalei democraţii de la începutul anilor ’90. Sub semnul numelui regal, tînărul accede prin viclenie şi sprijin ocult la titlul de rege. Ameţit de averi fabuloase şi de putere, se metamorfozează într-o creatură hidoasă, demnă de o alegorie arcimboldiană. Romanul lui Radu Aldulescu este o nouă „cronică a genocidului”, dar de această dată victimele sale se autodevorează.
„Ca să scrii roman trebuie să păţeşti ceva. Să te întîlneşti cu ursul în pădure, să cazi de pe puntea vaporului în mijlocul oceanului, să fii scos din casă şi din oraş de un echipaj al poliţiei comunitare, la miezul nopţii şi în miezul iernii, fără niciun ban în buzunar, eventual la cererea familiei… Nu este, desigur, o condiţie suficientă, dar în ce mă priveşte o consider extrem de necesară. Asta cu atît mai mult cu cît o mică parte doar dintre păţaniile mele (Dumnezeu ne încearcă fiindcă ne iubeşte) s-a sublimat-exacerbat în conţinutul celor nouă romane pe care le-am scris pînă acum.” (Radu Aldulescu)
Fragment în avanpremieră
Livingul şi cele trei dormitoare, cele două băi, holurile şi bucătăria ofereau din belşug spaţiu vital şi spaţiu de manevră, Luizei şi lui Emanuel pe de o parte şi soţilor Davila pe de alta, fără ca cele două cupluri să se stânjenească, oferindu‑şi chiar luxul de a nu se vedea deloc, asta fiind de altfel mai ales dorinţa doamnei Mara, vizându‑l de fapt pe potenţialul ginere şi pe care şi‑o exprima într‑o manieră puerilă. Te pomeneai bunăoară cu ea intrând ca din întâmplare în bucătărie ca să caute ceva prin dulapuri, pe când Luiza şi Emanuel mâncau sorbindu‑se din ochi, fără să adreseze vreun cuvânt de salut şi special parcă pentru a putea ieşi trântind uşa – un semnal desigur pentru Emanuel, că nu‑i dorit, potrivindu‑se cu faptul că‑l evita, şi ea şi bărbatu‑său, ceea ce părea să‑l afecteze mai mult decât ar fi vrut Luiza să accepte.
— Ce are maica‑ta?
— Ce să aibă? S‑a sculat şi ea cu fundu‑n sus, dacă n‑o fi băgat‑o bărbatu‑său în seamă. Ce‑ţi pasă? Surâse candid. E prea fericită în dimineaţa asta, după aproape o lună cu Emanuel la ea, în casa ei, în patul şi‑n sufletul ei, ca s‑o mai atingă nemulţumirile părinţilor şi nemulţumirile lui Emanuel faţă de felul cum îl tratează familia ei… Emanuel, dragule, eşti prea sensibil pentru nişte chestii care nu merită atenţie.
Emanuel oftă adânc, părând să‑şi recunoască sensibilitatea, dar de fapt exacerbându‑şi‑o într‑un mod masochist întrucâtva : soarbe din ceaşca de cafea dând ochii peste cap, strâmbându‑se, ca şi cum ar bea otravă, şovăitor, grăbit totodată ; în cel mult în cinci minute va trebui să iasă pe uşă şi s‑o ia spre şcoală. Arată totuşi diferit faţă de cel care era până să intre în familia Luizei, abuziv la o adică, ca şi cum n‑ar fi el bărbatul acesta plin de prestanţă, pus la patru ace, în costum maro cu dunguliţe albe venind ca turnat pe el, cămaşa prăzulie şi cravata asortată cu nod cât pumnul, ac de cravată şi butoni asortaţi, cu monturi din piatră de ametist – o costumaţie comandată de Luiza, pentru a avea alt fason şi altă imagine în lume, pe stradă şi la şcoală, printre colegii de cancelarie şi elevi, iar lui bineînţeles că‑i pica bine. Noua lui carismă vestimentară face parte din schimbarea pe care şi‑o dorea, din acel alt soi de joc al iubirii, mai înalt, mai adevărat, mai curat şi aşa mai departe. Rămâne totuşi ceva care nu se leagă, păcat, mare păcat…
— Se uită la mine ca la un căcat. Şi ea şi taică‑tău.
— Ei, şi tu acuma ! Nu‑ţi mai face atâtea probleme pentru nişte nimicuri. Nu depindem de ei, ascultă‑mă, cât de curând va veni timpul să ne separăm, să ne mutăm la casa noastră. Ai răbdare.
— Luiza, înţelege‑mă, asta‑i totuşi o problemă, că ai tăi nu mă înghit, nu mă vor.
Era oful lui, la care se întorcea destul de des, umbrind avântul şi entuziasmul Luizei, care încerca să‑l liniştească dând din mână, într‑o dispoziţie relaxată‑alunecoasă amintindu‑i întrucâtva de căpitanul Ardelean, vezi, oricât de diferite ar fi fost cele două tipuri de jocuri ale iubirii, pe undeva făceau atingere. Luiza parcă l‑ar fi dus cu preşul, spunându‑i fie că i se pare, că prea pune la suflet toate nimicurile, fie că ei, părinţii, sunt prea ocupaţi pentru a avea timp şi stare să‑l bage‑n seama, să‑i facă conversaţii agreabile, de convenienţă şi că aşa sunt ei de felul lor, cam ciufuţi. Sunt nişte oameni ocupaţi, prea prinşi de slujbele lor că să le mai ardă de cei din jur, iar în definitiv, dacă nu l‑ar dori, câtă vreme ei se iubesc, care ar fi problema ?
Exista totuşi o problemă, pe care nu o putea împărtăşi purcicăi lacome de dragoste. Ea n‑ar fi înţeles… Ba tocmai că ar fi înţeles şi nu i‑ar fi sunat bine. Iubirea care trece prin stomac, cum se spune. Părinţii ei nu‑l doresc, dar el îi doreşte. Dorinţa de a intră în familia Luizei, aşadar, mai puternică decât sentimentele nutrite faţă de Luiza. Iubirea interesată, despre care scrie în unele cărţi că nu e iubire, ci un simulacru, o înşelătorie cu efecte imprevizibile, întorcându‑se adesea asupra celui care înşală, mă rog, unde dragoste nu e nimic nu e… Emanuel citise mult şi aplicat, atât cât să‑şi dea seama că nu trăieşte în cărţi. Uitase multe din ce citise, simţind în schimb din plin pe propria piele că viaţa e extrem de dură şi realitatea de rahat, cotropită de întunecimi care te năpădesc tocmai când ţi se pare că l‑ai apucat pe Dumnezeu de un picior şi‑l manipulezi cum îţi cântă cheful…
Tocmai acum, uite, soţii Davila sunt fripţi să‑l vadă ieşit din familia lor şi din viaţa fiicei, care îl linişteşte ducându‑l cu vorba, aburindu‑l, spre binele lui pasămite… Tot frecându‑şi oful, apăsarea, Emanuel se lumină într‑un târziu: opoziţia părinţilor Luizei nu numai că n‑ar trebui să‑l reţină, dar ar fi principalul motiv pentru a grăbi oficierea căsătoriei. Condiţiile sunt cât se poate de favorabile, dat fiind că Luiza, la rându‑i, e friptă să se mărite. Se grăbeşte ca fata mare, cum se spune‑n popor, măcar că la ea nu mai e cazul, cine ştie de când şi‑a irosit fetia? Sau poate că se grăbeşte ca să nu‑i treacă vremea, deşi poate că nici asta n‑ar fi cazul la cei douăzeci şi trei de ani ai ei, la situaţia şi statutul care fac din ea o partidă râvnită. Ce mai, se grăbeşte ca să nu‑l piardă pe Emanuel al ei, după cât de topită se arată, aşa încât datoria lui e să bată fierul cât e cald. Iubirea e o muncă de zi cu zi şi o durere. Iubirea şi căsătoria. Să se lege la cap fără să‑l doară, cum se spune tot în popor. Vorba vine că nu‑l doare, orice om are durerile lui, dar se cuvine să lase de înţeles că nu‑l doare. Trebuie să fie mai curvă decât curva pe care i‑a scos‑o‑n cale curva de viaţă.
Despre scriitor:
Radu Aldulescu s-a născut pe 29 iunie 1954, la Bucureşti, şi a debutat în 1993 cu Sonata pentru acordeon, roman care a primit Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei (Nemira, 1996; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2006; ediţia a III-a, Polirom, 2013); Îngerul încălecat (Phoenix, 1997; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2011); Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (Nemira, 1998; ediţia a II-a, Cartea Românească, 2007); Proorocii Ierusalimului (Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004; ediţia a II-a, Corint, 2006; ediţia a III-a, Cartea Românească, 2008; ediţia a IV-a, Polirom, 2014); Mirii nemuririi (Cartea Românească, 2006); Ana Maria şi îngerii (Cartea Românească, 2010). În anul 2012 a publicat la Editura Cartea Românească Cronicile genocidului (ediţia a II-a, Polirom, 2015; Premiul „Augustin Frăţilă” şi Premiul pentru cel mai bun roman al anului 2012 la Colocviul Romanului de la Alba Iulia). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obţinut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia.
