Iubeşte oamenii, colecţionează bijuterii, dar, în aceeaşi măsură, îi place să le şi confecționeze, îi place cuvântul auctorial, face o emisiune frumoasă cu şi despre oraşul Bucureşti la Radio România Cultural, traduce, scrie articole interesante pentru presa scrisă şi on-line, e autoarea romanului „Dincolo de portocali”. În ultimul timp, ne-am întâlnit deseori, cu prilejul unor lansări de carte sau seri dedicate literaturii; de aceea, mi-am dorit să-i adresez câteva întrebări.
Ioana, interviul tău cu Isabel Allende, pentru care te felicit încă o dată, mi-a creat ocazia perfectă și mi-a (re)dat avântul necesar pentru a încerca această discuţie.
Mulțumesc! Și mă bucur mult!
În „Orașul vorbește”, emisiunea ta de la Radio România Cultural, aloci un spațiu destul de important literaturii, lumii literare de la noi și de oriunde. Cât de mult îți ia partea de documentare? Mă gândesc că, de exemplu, pentru interviul cu Isabel Allende, ai alocat ceva resurse (temporale, în primul rând).
Documentarea mi se pare o etapă esențială pentru orice jurnalist care se respectă. Fără documentare nu exiști. Nu doar când e vorba de literatură, ci în orice situație. E foarte bine dacă un interviu are o aură conversațională, dar el nu e, în esență, o discuție prietenească la cafea. E un schimb convențional, în care unul întreabă și celălalt răspunde. Să vii cu lecțiile nefăcute e un act de impolitețe, iar eu cred în jurnalismul făcut și din altceva decât din incisivi etalați public și entertainment ieftin înghesuit cu orice preț într-o profesie care ar trebui să aibă panaș, substanță. Fără discuție, atunci când ai o emisiune zilnică de făcut, pentru care se întâmplă să pregătești și interviuri importante, documentarea se reduce, de multe ori, la niște ore. Esențial, în situația asta, e să ai habar ce se întâmplă în jurul tău, să citești constant, să ai, dacă vorbim de literatură, simț textual, un anume fler al frazei, al imaginii. Îngrășatul porcului în ajun, sprint-ul profesional sunt variante pe care toți le explorăm, ar fi ipocrit să pretindem că nu se întâmplă așa, dar un background cât de cât stabil te salvează, în cele mai multe situații, pentru că poți să faci legături, comparații, să contextualizezi, dincolo de speculația facilă, care e la îndemâna oricui.
Când am aflat că ai realizat acest interviu am fost foarte curioasă; personal, nu-mi plac interviurile cu întrebări la care s-a mai răspuns. Consider că sunt adevărate capcane pe care un jurnalist care se respectă trebuie să le evite. Iar în cazul Allende capcanele erau întrebările legate de familie (moartea fiicei și faptul că face parte dintr-o familie care a dat un președinte de stat sud-american). Cât de mult te-a tentat/sau nu să adresezi, la rândul tău, aceste întrebări?
Mă bucur, sincer, că mă întrebi asta. Isabel Allende e o autoare de primă ligă, dar multe interviuri cu ea eșuează, în opinia mea, în momente absolut teribile, în care un necunoscut o obligă, insistând într-o direcție tristă și deja bătătorită, să retrăiască, verbal, cel puțin, agonia fiicei ei, să-și explice legătura de rudenie cu Salvador Allende sau, într-o notă strict literară, lucrurile se blochează la marota personajului feminin din cărțile ei. Nu zic că e greșit, ci doar că e reducționist. Partea cu familia mi se pare, chiar, redundantă – să răscolești, continuu, un om care a trecut printr-o tragedie, când întâmplarea face că omul acela semnează o întreagă literatură în marginea căreia se poate naște un dialog suculent, fără lacrimi și consum personal, e o perspectivă care mie, personal, îmi displace. Nu pentru că s-a mai făcut, neapărat, ci pentru că presupune o anumită lipsă de… i-aș spune decență, i-aș spune și imaginație. Sigur, lucrurile astea fac show, fac audiență. Trafic online. Eu, recunosc, mi-am dorit altceva. Îmi asum faptul că nu am întrebat-o despre Paula și că nu ne-am lansat într-o discuție despre activismul feminist. Am vorbit mai mult despre scris, despre o autoare care a crescut, interior, care și-a cucerit noi spații de expresie, despre toate ramificațiile unui eu creativ pe trei continente și în nenumărate contexte lingvistice. Nu a plâns nimeni, nu am pedalat pe emoțional, dar am aflat lucruri pe care eu, cel puțin, am să le țin minte o viață.
Care-ți sunt preferințele literare? Ții sau nu ții cont de ele atunci când îți alegi invitații pentru emisiune?
Țin cont, câteodată chiar și inconștient. Dacă vin, la Orașul vorbește, Evgheni Vodolazkin, sau Mircea Cărtărescu, sau Radu Paraschivescu, sau Filip Florian, mă bucur mai mult decât în alte situații și asta se simte. Dacă trebuie să vorbesc despre Márquez, sau despre Murakami, sau despre Anthony Marra, sau despre Juan Gabriel Vásquez, sau despre Sylvia Plath, sau despre Borges, sau despre marea mea favorită, Toni Morrison, sigur că o fac cu mai mult entuziasm, că sunt mai personală în abordare. Eu cred că un ingredient important al acestei meserii e să o faci cu bucurie. Eu trăiesc la maximum momente cum sunt cele pe care le-am amintit. Mă hrănesc, cumva, din ele. Mai în glumă, mai în serios, am prieteni și colegi care mă întreabă, când mă văd, „Ce faci, Orașule?”. Iubesc metonimia asta, inclusiv pentru că știu că multe din preferințele mele au devenit ale Orașului, așa cum mult din ce presupune Orașul a ajuns să mă definească pe mine. Emisiunile nu sunt eterne, formatele se degradează, în timp, dar Orașul vorbește și cu mine semănăm, avem spații comune de joacă și eu nu încerc deloc să ascund câtă bucurie stă în lucrul ăsta.
Cum îți construiești sumarul unei emisiuni?
Orașul vorbește e o emisiune de actualitate. Primează prezentul, ce se întâmplă acum, ce reverberații creative amprentează urbanitatea. Sumarul fiecărei emisiuni presupune muncă de echipă în care suntem implicate producătoarea emisiunii, Adina Dragomir și cu mine. De la 9 dimineață și până pe la 14.00 schimbăm sugestii, link-uri cu evenimente, facem muncă de arheologie după numere de telefon și așa mai departe. Chiar lucrăm ca o echipă. Ne ajutăm, ne completăm, ne spunem, sincer, când ceva nu merge sau când e loc de mai bine. O mare parte din succesul acestei emisiuni se datorează faptului că mecanismul acesta funcționează bine, că vorbim aceeași limbă.
Una dintre cele mai reușite emisiuni ale tale a fost cea din Seneca Anticafe. Care crezi că a fost ingredientul cheie al reușitei în acest caz? Invitații, locația sau subiectele alese?
Clar, invitații. Locul a fost minunat, tema, și ea, foarte generoasă. Dar faptul că i-am avut, în studioul nostru „din deplasare”, pe Radu Paraschivescu, Alexandru Tomescu, Sandra Ecobescu și Vlad Trandafir a generat controversă elegantă, opinii miezoase, exprimate cu șarm, umor, finețe chiar din interiorul fenomenului cultural. Prima jumătate de oră a fost, de altfel, preluată în transmisie internațională EBU (European Broadcasting Union). A fost, într-adevăr, una din cele mai provocatoare ediții ale Orașului.
De curând, ai debutat cu un roman frumos, „Dincolo de portocali”. Cum e să fii și de partea cealaltă a baricadei, adică să ți se ia interviuri ca scriitoare? Care-ți sunt trăirile, emoțiile și, de ce nu, bucuriile?
E greu. Nu aș spune că mă descurc minunat în postura de intervievat. E mult mai greu să vorbești despre tine, despre cartea ta, dar nu pot să spun că nu mă bucură sau că nu mă flatează interesul pentru „Dincolo de portocali”. Am avut un an frumos și sunt foarte recunoscătoare pentru el.
Apariția romanului la o editură ca Humanitas a creat discuții legate de faptul că această editură nu publică debuturi. Ai povestit în cel puțin două ocazii despre cum ți-a fost refuzat romanul la o altă editură mare și concurentă și care a fost reacția ta atunci când ai aflat că o să-ți apară cartea la Humanitas. Crezi că romanul tău a deschis ușa și altor debuturi la editură? Crezi că ai schimbat cumva optica echipei redacționale vizavi de riscurile asumate ale publicării unui debut?
Nu a fost refuzat, pur și simplu nu am primit niciun răspuns. Aș specula, dacă m-aș apuca să vorbesc despre schimbări în politica editorială, pentru că nu am date, nu știu foarte bine ce se întâmplă într-o editură. Experiența mea e una la nivel micro, dacă vrei. Pentru mine a fost o surpriză imensă, ca să nu mai spun de bucurie… Plus că, pentru mine, e un mare compliment. Citesc autori Humanitas de ani și ani de zile. Pentru mine, cititoarea, Humanitas a fost, intotdeauna, o garantie a calității. Cred în selecția lor, am crezut dintotdeauna. Faptul că am intrat în acestă selecție a însemnat enorm pentru mine, pentru că mi-a dat curaj. Am, de ce să mint, o senzație puternică de Alice în Țara Minunilor. Sper să nu dezamăgesc.
O altă dimensiune a omului Ioana Bâldea Constantinescu este dată de faptul că traduci. Cum îți alegi titlurile pentru traduceri, care-ți sunt preferințele ca traducătoare?
Nu am tradus foarte mult. Cred că traducerea e o dimensiune importantă a unui filolog, în general. În traducere vezi punctele slabe ale unei fraze, ajungi să apreciezi claritatea semantică, dar și versatilitatea, bogăția lexicală, eleganța sintactică, logica, fluiditatea textului, straturile unei metafore. Din păcate, nu poți să le faci pe toate. Traducerile mele au fost, preponderent, nocturne. Nu e o combinație foarte bună sau, cel puțin, nu acum, pentru că am un ritm diurn destul de alert, așa că această activitate a rămas, deocamdată, în așteptare. Singurul titlu pe care l-am propus eu a fost Aventurile lui Peter Iepurașul, de Beatrix Potter. De aceea este, probabil, și titlul la care țin cel mai mult. Sunt povești pe care le-am tradus ca să i le citesc Mariei direct în română. Așa s-a și întâmplat.
Dacă ar fi să propui cuiva spre citire două titluri dintre cele traduse de tine, care ar fi?
Cum spuneam, Aventurile lui Peter Iepurașul, de Beatrix Potter (mai ales dacă acel cineva are copii) și 12 creatoare care au schimbat istoria modei, de Bertrand Meyer-Stabley.
Cât de mult se îmbină pasiunile tale cu munca ta? Care sferă este mai influentă, cea a pasiunilor sau cea a muncii? Unde se termină munca și unde începe pasiunea ta de om obișnuit (dar nu banal)?
Sunt un om norocos. Fac ce îmi place. Sau îmi place mult ce fac. Poți să o iei din oricare direcție. Iubesc live-ul, scrisul, cărțile. În toate și în tot, însă, e familia mea. Sunt momentele cu ei. Probabil banale în sensul propriu al cuvântului, pentru că sunt lucruri mici, pe care le trăiesc toți oamenii, cred. Se schimbă lexicul, nu tema. Ele sunt cele mai frumoase, au cea mai mare influență asupra mea și mă definesc cel mai mult.
Unii dintre cei care ne citesc sunt deja în vacanță. Cum îți vezi/proiectezi tu vacanța ideală?
Am avut, deja, multe vacanțe ideale. Sper să mai am. Ai să râzi, dar în vacanță nu citesc aproape deloc. Colecționez imagini, momente. Iubesc ideea de călătorie. Cred că întâlnirea cu alte geografii, cu alte culturi te ajută să crești interior, te învață, de fapt, lucruri noi despre tine. Dar cel mai prețios, în vacanță, îmi e timpul cu ai mei. El ține de un irepetabil (pentru că fiecare vacanță înseamnă, deja, altă vârstă, altă orchestrație, o altă eu – mai mare, mai altfel…) care scapă din orice poză și trăiește înăuntrul tău. Câteodată pentru totdeauna. Într-o vacanță ideală suntem împreună și râdem mult.
Un proiect?
Cu viitorul am o relație complicată. Pe mine viața m-a învățat că nu există prezent fără proiecție. Astăzi îți scapă printre degete dacă nu ți se dă voie să te gândești la mâine. Dar mâine, pe de altă parte, nu există. E o terra incognita. Există dorințe, speranțe, așteptări, fraze care încep cu „dacă”… Mă tem să le verbalizez. E ca și cum l-aș provoca pe mâine la luptă dreaptă. Iar mâine nu joacă, niciodată, cinstit. Deocamdată îl iubesc pe astăzi. Cam atât pot să spun.
