BookHUB vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul „Revoltă în deşert”, de T.E. Lawrence, apărut de curând la Editura Polirom, în Colecţia „Hexagon. Istorie”. Traducerea şi prefaţa sunt semnate de Mircea Eliade, iar „Cuvântul înainte” de Mircea Anghelescu.

Despre carte:

În 1916, T.E. Lawrence este un tînăr ofiţer ataşat Biroului de informaţii al Statului-Major englez de la Cairo, pasionat de cultura arabă, de strategie militară şi de arheologie. După izbucnirea revoltei împotriva dominaţiei otomane, Lawrence îşi dă seama că arabii au nevoie de un conducător şi îl şi găseşte: Feisal, fiul mai mic al regelui Hussein, pare omul potrivit pentru a-i conduce spre victorie. Alături de Feisal, Lawrence aruncă în aer poduri şi trenuri, organizează atacuri-fulger şi ambuscade, obligîndu-i pe inamici să se retragă tot mai mult spre nord. Cînd, pe 4 octombrie 1918, părăseşte Damascul cucerit de arabi, cel care în urmă cu doi ani era un simplu ofiţer din personalul auxiliar britanic este o adevărată legendă şi are deja supranumele cu care va rămîne în istorie: Lawrence al Arabiei.

Din cuprins:

Feisal şi recruţii săi • Pornind spre Siria • Adevăratul deşert • Ospeţele triburilor • Nomazii şi viaţa nomadă • Lupta se îndreaptă spre mare • Blocaţi

Fragment în avanpremieră:

Era o noapte neagră, fără lună, dar foarte strălucitoare deasu­pra ceţii: stelele. Pe o movilă de lângă corturile noastre ne adu­naserăm să privim mările albe, rostogolitoare, de ceaţă. Din ea se înălţau vârfuri de corturi şi spirale înalte de fum gros, luminat pe dedesubt când flăcările se prelungeau mai sus, în aerul curat, ca şi cum ar fi fost purtate de zgomotele nevăzutei armate. Bătrânul Owdi ibn Zuweid mă corectă grav când îi spusei aceasta, căci: „Nu este o armată, este o lume care se îndreaptă spre Wejh”. Mă bucură insistenţa lui, căci tocmai pentru a crea acest senti­ment porniserăm noi cu asemenea masă grea de oameni într‑un atât de dificil marş.

Atunci, fără să fie anunţat zgomotos şi fără paradă, veni she­riful Nasir din Medina. Feisal se ridică, îl îmbrăţişă şi ni-l pre­zentă. Nasir făcea o splendidă impresie, aşa cum auziserăm despre el şi cum ne aşteptam. El era deschizătorul de drumuri, înaintaşul în mişcările lui Feisal, omul care descărcase cel dintâi cartuş asupra Medinei şi care va descărca cel din urmă foc la Muslimieh, dincolo de Alep, în ziua când Turcia cerea armistiţiu; şi de la început până la sfârşit, tot ce se putea spune despre el era bun.

Era un om căruia îi plăceau grădinile şi al cărui destin îl mânase totuşi în războaie de când era copil. Avea acum aproape douăzeci şi şapte de ani. Fruntea joasă şi largă se potrivea de minune cu ochii săi senzitivi, iar gura plăcută şi feminină şi băr­bia mică se vedeau foarte bine prin barba neagră, tunsă. […]

Întârziaserăm deja două zile la întâlnirea aranjată cu Navala, şi Newcombe se hotărî să plece înainte călare în noaptea aceasta la Habban. Acolo va găsi pe Boyle şi îi va spune că nu vom putea ajunge la întâlnirea fixată cu Hardinge, dar vom fi fericiţi dacă vasul se va putea înapoia în seara de 24 ianuarie, când vom veni şi vom avea mare nevoie de apă. Newcombe va vedea dacă n‑ar putea fi amânat atacul naval pentru ziua de 25, ca să păstrăm planul colaborării forţelor.

Dis‑de‑dimineaţă am mărşăluit trei ceasuri în dezordine prin Uadi Hamdh. Apoi valea o luă la stânga şi noi trecurăm într‑o regiune scobită, dezolată, fără nicio trăsătură. Era răcoare astăzi; un vânt puternic de la miazănoapte ne izbea în faţă de pe coasta sură. Mergând, auzeam intermitente bubuituri în direcţia Wejh şi ne era teamă că flota pierduse răbdarea şi acţiona fără noi. Totuşi, nu puteam pune la loc zilele pe care le pierduserăm, aşa că înaintam pe terenul monoton, trecând peste nenumăraţi aflu­enţi ai Hamdhei. Câmpia era vărgată cu aceste wadii, toate sco­bite, drepte, sterpe, atât de multe şi atât de dese ca vinele unei frunze. În cele din urmă reintrarăm în Hamdh, la Kurna, şi deşi fundul ei argilos avea numai noroi, ne hotărârăm să facem tabăra. […]

În dimineaţa următoare ne îndreptarăm către plajă şi ajunse­răm la Habban la patru după-amiază. Spre uşurarea noastră, Hardinge era acolo, descărcând apă, deşi baia nu era prea adăpos­tită, iar marea, agitată, primejduia bărcile. Rezervarăm primul transport catârilor şi dădurăm celor mai însetaţi dintre oameni bruma de apă rămasă; dar era o noapte grea şi cârduri de oameni suferind de sete se învârteau pe lângă bazine, în razele reflectoa­relor, nădăjduind un strop de apă, dacă marinarii sar aventura din nou spre mal.

Mă dusei pe bord şi auzii că atacul naval fusese susţinut ca şi cum armata de uscat ar fi fost prezentă, deoarece lui Boyle îi fusese teamă că turcii vor fugi dacă el va aştepta. De fapt, în ziua când ajunserăm la Abu Zereibat, guvernatorul turc Ahmed Tewfik Bey se adresase garnizoanei spunând că Wejh trebuie apărat până la ultima picătură de sânge. Apoi, când s-a întunecat, se sui pe cămilă şi alergă spre calea ferată cu câţiva oameni bine pregătiţi pentru fugă. Cei două sute de infanterişti se hotărâseră să-şi facă până la capăt datoria împotriva armatei debarcate; dar erau cople­şiţi ca număr – unu la trei– şi focul artileriei navale era prea puternic ca să le mai îngăduie să folosească cum trebuie poziţiile pe care le aveau. După câte ştia Hardinge, lupta nu se terminase încă, dar oraşul Wejh fusese ocupat de marinari şi arabi.

Zvonurile acestea favorabile aprinseră imaginaţia armatei, care începu să se mişte către miazănoapte îndată după miezul nopţii. La revărsatul zorilor puserăm în rând feluritele contin­gente şi înaintarăm în ordine, întâlnind câţiva turci risipiţi, dintre care un grup opuse o scurtă rezistenţă. Ageylii descălecară ca să-şi scoată hainele, cămăşile şi turbanele; şi înaintau aşa, pe jumătate goi, bruni, ceea ce, spuneau ei, va asigura curăţenia rănilor dacă vor fi loviţi; şi, de asemenea, preţioasele lor haine nu vor putea fi stricate.

Era o plăcere să priveşti trupurile cafenii, curate, în valea de nisip, luminată de soare. Înaintam pe o pantă uşoară, cu aproape şase mile pe oră, într-o tăcere de moarte, şi am atins creasta şi am trecut de ea fără să slobozim un glonte. Aşa că am înţeles că tot ce era de făcut fusese deja terminat, înaintea noastră, de către flotă şi echipele ei de atac.

Despre autor:

T.E. Lawrence (1888-1935) a fost colonel în armata britanică şi arheolog. Şi-a cîştigat celebritatea şi supranumele de Lawrence al Arabiei în timpul Primului Război Mondial, cînd a avut un rol de prim-plan în Peninsula Arabică, mai întîi în timpul campaniei din Sinai şi Palestina, apoi, între 1916 şi 1918, în revolta arabilor împotriva dominaţiei otomane în regiune. Lawrence a inspirat celebrul film Lawrence al Arabiei (1962), cîştigător a 7 premii Oscar, avîndu-l ca protagonist pe Peter O’Toole.

Share.

About Author

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura