Târziu, aveam să înțeleg. Emil Brumaru explica în documentarul „Zidul lui J.O.” cum diagonala trasată de lumina intrată pe fereastra camerei sale i se părea atât de specială încât ar fi ţinut-o numai pentru sine. Poetul îşi amintea cum se simţea în Dolhasca, acum vreo 40 de ani, cu un şezlong în spatele casei, unde citea toate ziarele, inclusiv cele regionale, şi se relaxa, chiar şi pe ploaie… Iar lumina aceea din Dolhasca, pe care o puteai desprinde de pe obiecte aşa cum descojeşti o portocală, era la fel de specială – cel puţin aşa cred – ca şi întunericul în care m-am cufundat de dimineaţă, refugiat din duşul bucureştean, singurul refugiat care alesese sala de la parter a Cinematecii Union drept adăpost. Singur, concentrat la filmul „Aici Nora Iuga”, regizat de Vlad Rotaru, nu aş fi împărţit acea stare cu nimeni. Acel întuneric era doar al meu, al meu şi al doamnei Iuga, plimbată de Un Cristian pe stadionul Giuleşti, pe la Berlin şi prin cimitirul Bellu, dar şi prin nenumărate amintiri, una mai fermecătoare ca alta. Am urmărit-o pe Nora vorbind despre munca sa de traducător (trei nobelizaţi, înainte de a primi premiul, au fost traduşi de ea – Günter Grass, Herta Muller şi Elfriede Jelinek), dar şi despre cum, îmbătrânind, câştigi în libertate odată ce-ţi pierzi simţul ridicolului.
Cum spunea Octavian Soviany în acelaşi documentar, simţeam şi bucurie, şi regret, în acelaşi timp. Istoria se scria în faţa mea, eram martorul unor momente unice, în singurătate, şi mă bucuram că eram acolo, însă îmi părea rău că nu puteam opri cadrele şi că nu aveam un soi de tastatură cu care să dau înapoi filmul ori de câte ori aş fi vrut să retrăiesc o secvenţă.
Dintre toţi blogggerii, likerii, trendsetterii şi ce-or mai fi pe lumea asta ambalată, dar goală de conţinut, astăzi, de la 11.00, timp de 73 de minute, am fost cel mai fericit. Episod repetat în timpul conferinţei lui Cezar Gheorghe, pe care aveam s-o transformăm într-un interviu de citit în curând pe BookHUB. Un interviu pe marginea cărţii sale, „Gândirea-cinema”, care propune o perspectivă nouă, filosofică, asupra cinematografiei.
Între timp, privisem amuzat, alături de câţiva bineveniţi vizitatori, filmul lui Florin Piersic Jr., „Eminescu versus Eminem”. Filmul are deja 10 ani, joacă în el şi Bendeac (Mihai, cum care?), şi Constantin Diţă (de prin „Las Fierbinţi”), şi e chiar reuşit.
Partea cea mai frumoasă şi mai populată a zilei a început după ora 17.00, când au fost legate două documentare foarte bune, despre „acasa” lui Matei Vişniec şi despre casa din Dolhasca în care a trăit mulţi ani Emil Brumaru. Am reţinut, printre multe alte detalii care s-au aşezat deja într-un colţ al memoriei, de unde vor sări cine ştie când, momentul când, în vizită la Rădăuţi, Matei Vişniec freacă între palme o frunză uscată şi spune „Uite ce frumos miroase!… Oh là là!” Sau când o rudă, cred că un verişor, zice: „Când vine el acasă parcă se deschide cerul!”. Şi nu-l uit nici pe Emil Brumaru, nostalgic după Dolhasca de altădată, vorbindu-i unui câine întâlnit întâmplător pe stradă: „Ce-i, băi, căţel? Eşti din Dolhasca profundă?”.
Crema cremelor pare să fi fost lăsată pentru ultima zi. Mâine, de la 18.20, „Testamentul unui scriitor”, un film de 17 minute despre Sorin Stoica, în regia lui Gabriel Achim, şi premiera de neratat a filmului „Sala oglinzilor” (regia: Marian Baciu) – 73 de minute cu ultima întâlnire a scriitorilor înaintea retrocedării Casei Monteoru-Catargi, fostul sediu al Uniunii Scriitorilor. Programul ultimei zile a Emineschool – ediția pilot: aici.
