Zmeie de hârtie

Roman al personajelor candide, Zmeie de hârtie, poate cea mai frumoasă proză a lui Romain Gary, oferă cititorului o cheie de lectură senină. În pofida unui context istoric complicat, viața are reguli simple – fidelitate, bun-gust, ignorarea prostiei, talentul de a ieși din încurcături și de a supraviețui absurdului.

Imaginația și memoria joacă un rol important în povestea de dragoste și de război pe care acest roman splendid o pune în scenă. Oamenii țin la onoare și luptă cu tenacitate pentru integritatea simbolurilor franceze. Țara este apărată în spatele frontului de un factor poștal și de nepotul acestuia. Cei doi fac parte din mișcarea de rezistență. Lor li se alătură un bucătar talentat.

Orfan de război, provenind dintr-o familie cu bărbați căzuți la datorie în Primul Război Mondial, Ludo este crescut de unchiul Ambroise. Revenit de pe frontul primei conflagrații mondiale, pacifistul Ambroise Fleury devine o personalitate a zonei, pentru că realizează zmeie personalizate, reprezentând, de cele mai multe ori, valorile umaniste ale Franței, de pildă, „un Jean-Jacques Rousseau cu aripile în formă de cărți deschise”.

Pe lângă o structură interioară luminoasă, generozitate autentică și simțul umorului, Ambroise are și un talent aparte de a ignora comentariile batjocoritoare care-l vizează direct.

„Am sfârșit prin a deveni conştient de ceea ce era jignitor în chicotelile doamnelor frumoase, în minele superioare ale domnilor frumoşi, și mi se întâmpla să surprind o remarcă când nepoliticoasă, când plină de milă. Se pare că nu-i în toate minţile. A fost atins de un obuz în 14-18. Îşi spune pacifist și contestatar de conștiință, dar cred mai degrabă că e un şmecher care știe grozav de bine să-şi facă reclamă. E ceva de mori de râs! Marcellin Duprat avea perfectă dreptate, merita un ocol! Nu găsiți că are capul mareşalului Lyautey, cu părul său gri tuns perie și mustaţa aceea? Are ceva nebunesc în privire. Dar sigur că da, dragă este focul sacru! După aceea cumpărau un zmeu aşa cum îți plătești locul la un spectacol și îl aruncau fără nicio considerație în portbagajul maşinii. Era cu atât mai penibil cu cât unchiul meu, atunci când se abandona în felul acesta în voia pasiunii sale, devenea indiferent la ceea ce se petrecea în jur şi nu-şi dădea seama că unii dintre vizitatorii noştri se distrau pe seama lui. Într-o zi, revenind acasă, furios de remarcile pe care le surprinsesem în timp ce tutorele meu făcea să evolueze pe cer preferatul său dintotdeauna, un Jean-Jacques Rousseau cu aripile în formă de cărți deschise, cărora vântul făcea să li se zbată până la călcâie. paginile, nu mi-am putut reține indignarea. Mergeam în urma lui cu pași mari, cu sprâncenele încruntate, cu pumnii în buzunar, lovind din picioare atât de tare, încât ciorapii mi se lăsaseră.

– Unchiule, parizienii ăştia și-au bătut joc de dumneata. Te consideră un bătrân ţicnit.

Ambroise Fleury se opri. Departe de a fi vexat, părea mai degrabă satisfăcut.

– Aşa? Asta au spus?

Atunci i-am aruncat de la înălțimea mea de un metru patruzeci fraza aceea pe care o auzisem căzând de pe buzele lui Marcellin Duprat, referitor la o pereche de clienți de la Clos Joli care se plânseseră de nota de plată:

– Sunt nişte oameni de nimic.” (p. 13)

De îndată ce se descoperă, la școală, că Ludo are o memorie ieșită din comun, putând recita pagini întregi de adrese sau realiza calcule matematice complicate, amândoi, unchiul și nepotul, sunt considerați atipici pentru o societate, în general, obișnuită să privească praful drumului, nu albastrul cerului. Se râde pe seama nebuniei lor inofensive, însă se va dovedi în timpul noului război, abia izbucnit, că nebunia servește perfect de paravan – „nebunia” este un certificat de libertate. Când Ludo, îndrăgostit iremediabil de Lilia, micuța poloneză, începe, de dorul ei, să-i vorbească, mergând singur pe drum, Ambroise îl avertizează că oamenii obișnuiți nu înțeleg deloc genul acesta de comunicare, la distanță și în absență, se simt amenințați și îi vor cere internarea în ospiciu, așa că Ludo se mai liniștește puțin.

Ambroise pare să știe exact ce simte nepotul lui, căruia, cu înzestrarea sa nativă excelentă, o carieră de factor poștal nu i se potrivește deloc. Așa devine adolescentul Ludo contabil al domnului Duprat, un reprezentant de elită al gastronomiei franceze. Marcellin Duprat administrează cu neașteptat succes internațional o afacere de provincie. Devenit el însuși membru al rezistenței franceze, Duprat asigură condiții de lux unor conducători politici și militari care decid soarta Europei și, implicit, a Franței. De la Duprat, un fel de spion, vin informații care salvează multe vieți.

Cum se apără patria?! Domnul Duprat ar răspunde că se apără cu polonicul în mână. Gastronomia face parte din patrimoniul francez. Într-adevăr, la Clos Joli nici bombele nu cad.

„Duprat făcu un gest către sala mare din fund.

– Luaţi loc.

Ne servi supa el însuşi.

– Gustați, gustați. A trebuit să fac asta din resturi. Ei? Nu e prea rea, date fiind împrejurările. Astăzi nu am avut livrări. Asta e.

Se duse să scoată tarta din cuptor. Când se întorcea, se auzi un şuierat pe care îl învățasem și am apucat doar să o înșfac pe Lila, să o împing la pământ și să mă culc deasupra ei. Timp de câteva minute, exploziile se succedară, dar asta se petrecea pe undeva înspre Orcq şi nu ne-am ales decât cu un geam spart.

Ne-am ridicat. Duprat rămăsese în picioare, cu platoul cu tarta în mână.

– Aici nu riscați nimic, spuse el.

Nu-i recunoşteam vocea. O voce surdă, mecanică: provenea din însăşi profunzimea refuzului care sublinia fixitatea privirii.

– Nu vor îndrăzni, spuse.

Am ajutat-o pe Lila să se ridice şi ne-am reluat locurile la masă. Niciodată, fără îndoială, tarta normandă a lui Duprat nu a fost mai puțin apreciată. Clos Joli tremura din cap până-n picioare. Paharele cântau. Era momentul acela tardiv în care, după o zi de ezitare, Hitler dăduse ordin să fie lansate două divizii din rezervele strategice în susținerea Armatei a VIII-a.

Duprat nu se mișcase. Surâdea, și cu ce dispreț, cu ce superioritate!

– Vedeți, spuse el. A căzut alături. Și va cădea întotdeauna alături.

Am încercat să-i explic că voiam să ajung la Neuvet înainte de căderea nopții și să continui spre l’Orne, pentru a mă alătura grupului meu de luptă.

– Domnişoara Bronicka poate rămâne aici, îmi spuse. Va fi în siguranţă.

– Dar, domnule Duprat, nu vă gândiți? O s-o luaţi în freză dintr-un moment în altul.

– Hai să fim serioși. Vă imaginați că americanii vor distruge Clos Joli? Nu şi-o pot permite. Germanii nu s-au atins de el.

Am rămas fără glas. În fața unei atare încrederi nebune în cele trei stele ale lui, am resimțit un respect cvasi-religios. Era evident că în mintea lui trupele aliate primiseră ordinul, poate de la generalul Eisenhower în persoană, să vegheze ca acest loc memorabil al Franței să fie păstrat intact.

Am încercat să-l conving: Clos Joli urma să se afle prins în mijlocul unor lupte ucigătoare. Trebuia să părăsească locurile. Tot ce am obținut de la el a fost:

– Nici nu se pune problema. M-ați enervat destul cu rezistența voastră, ei bine, este rândul meu să vă arăt cine este, a fost întotdeauna și va rămâne mereu primul rezistent al Franţei!

Nu puteam să-l părăsesc astfel, în plin delir; eram convins că-şi pierduse mințile și că avea să piară sub dărâmăturile de la Clos Joli. Aveam bine fixate în minte drumurile, podurile şi căile ferate din regiune și știam că, dacă Aliații nu erau aruncați în mare, urmau să se deruleze cele mai înverşunate lupte. Dar Lila era la capătul puterilor și mi-a fost de ajuns să arunc o privire spre fața ei pentru a înțelege că nu era în stare să mă urmeze. Ştiam că dacă exista bunul Dumnezeu, cum se spune, avea tot atâtea șanse de a scăpa aici ca și în altă parte; era unul dintre momentele acelea în care te gândești la Dumnezeu, care a ajuns maestru în arta de a-și aștepta ora. Simțeam și că ezitam să o las pe Lila la Duprat nu pentru că riscurile mi se păreau prea mari, ci pentru că nu voiam să mă despart de ea. Ţineam totuși să mă alătur camarazilor mei; așteptasem cu prea multă speranţă și prea mult timp clipa aceasta. Duprat a fost acela care m-a convins. Păru să iasă din transă, mă luă pe după umeri şi îmi spuse:

– Bravul meu Ludo, poți fi liniştit, domnişoara Bronicka va fi aici vie și nevătămată. Am cea mai bună pivniţă din Franţa. O voi duce în partea cea mai sigură, aceea a celor mai alese vinuri ale mele, unde nu i se poate întâmpla nimic.” (pp. 292-293)

Când e război, fiecare luptă cu propriile arme, unii având de partea lor inteligența, farmecul și credința nestrămutată în victorie. Ocupanții germani îi trimit pe evrei și pe copiii acestora în taberele de concentrare, așa că Ambroise Fleury, factorul poștal ridiculizat de tot felul de personaje mondene, înalță mai multe zmeie întruchipând, în coregrafia lor aeriană, o stea a lui Moise. Ambroise Fleury nu stă pe gânduri, are idei și se pricepe la zmeie. Curajul se plătește cu câteva zile de închisoare. Dar Ambroise Fleury are prieteni care pun umărul la eliberarea sa.

Mișcarea de rezistență se bazează pe oameni care nu trezesc nicio suspiciune. Informații vin și de la bătrâna evreică Esther, un personaj fabulos, o femeie cu putere de anticipare, inteligență și carismă. Schimbându-și identitatea pentru a nu ajunge într-un lagăr de concentrare nazist, Esther îl ajută pe Ludo să-și salveze iubita poloneză, refugiată la Paris, apoi în Spania.

Oamenii au principii care se verifică pe timp de pace, dar mai ales pe timp de război. Situațiile tragice, dramele individuale și colective, primejdiile de tot felul, toate își pierd, grație unui salvator simț al umorului, miezul dramatic. Ambroise Fleury, de meserie factor poștal, poate fi declarat, prin vocație, cel mai priceput făuritor de zmeie și unul dintre cele mai frumoase personaje ale literaturii universale.

Despre autor, găsim informații în prezentarea editurii:

Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, ROMAIN GARY, pe numele adevărat Roman Kacew, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius într-o familie evreiască și a crescut la Varșovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franța. A studiat Dreptul la Aix-en-Provence și Paris. În timpul războiului, când și-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii și distincții, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra și a rămas toată viața un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actrița Jean Seberg, cu care s-a căsătorit în 1963, a avut un fiu și de care a divorțat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după ce aceasta s-a sinucis, Romain Gary s-a împușcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Dintre romanele sale menționăm: Educație europeană (Éducation européenne, 1945; Humanitas Fiction, 2020), Marele vestiar (Le grand vestiaire, 1948; Humanitas Fiction, 2021), Les racines du ciel (1956, Premiul Goncourt), Promisiunea zorilor (La promesse de l’aube, 1960; Humanitas Fiction, 2018), Păsările se duc să moară în Peru (Les oiseaux vont mourir au Pérou, 1962, Humanitas Fiction, 2023), Lady L. (Lady L., 1963; Humanitas Fiction, 2021), La tête coupable (1968), Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea (Au-delà de cette limite votre ticket n’est plus valable, 1975; Humanitas Fiction, 2019), Clar de femeie (Clair de femme, 1977; Humanitas Fiction, 2017), Zmeie de hârtie (Les cerfs-volants, 1980; Humanitas Fiction, 2019) etc.

Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut Gros-Câlin (1974), La vie devant soi (1975, Premiul Goncourt), Pseudo (1976), L’angoisse du roi Salomon (1979).

Las mai jos alte fragmente:

„Nimic ce nu este mai întâi o operă de imaginație nu merită chinul de a fi trăit, căci altfel marea nu ar mai fi decât apă sărată… Uite, eu, de exemplu, de cincizeci de ani nu am încetat niciodată să-mi inventez soţia. Nici măcar nu am lăsat-o să îmbătrânească. Ea probabil că este plină de defecte pe care le-am transformat în calități. Iar eu, eu sunt în ochii ei un om extraordinar. Ea n-a încetat niciodată să mă inventeze, de asemenea. În cincizeci de ani de viață comună, înveți într-adevăr să nu te vezi, să te inventezi și să te reinventezi cu fiecare zi care trece. Desigur, trebuie întotdeauna să iei lucrurile aşa cum sunt. Dar asta pentru a le veni mai bine de hac. Civilizaţia nu este decât o modalitate continuă de a veni de hac lucrurilor aşa cum sunt ele… Domnul Pinder a fost arestat peste un an şi nu s-a mai întors din deportare; nici soția lui, deși ea nu a fost deportată. Mă duc deseori să-i văd, în căsuţa lor, iar ei mă primesc cu tot atâta gentilețe, deși nu mai sunt acolo de mult timp, se pare.” (p. 201)

„– Ambroise, sunteți cunoscut în regiune, scuzați-mă că o spun, ca un… În sfârşit, un iluminat, dar eu n-am venit să vă vorbesc despre zmeiele dumneavoastră.

– Ei bine, ce să-i faci, și eu sunt un retardat.

– Am venit doar să vă previn că micul Ludovic are facultăți de memorie care nu corespund nici vârstei sale, nici… de altfel, nici unei vârste. A recitat pe de rost Mersul trenurilor din Chaix. Zece pagini. A înmulţit în minte un număr de paisprezece cifre cu altul de aceeaşi lungime.

– Bine, la el s-a făcut fixaţia pe cifre. Nu pare să fi fost atins de memoria istorică. Poate că asta îl va scuti de a fi împuşcat data viitoare.

– Care data viitoare?

– De unde să știu eu? întotdeauna există o dată viitoare.

– Ar trebui să-l duceți la un control medical.

– Ascultați, Herbier, începeți să mă călcați pe nervi. Dacă nepotul meu ar fi cu adevărat anormal, ar fi un cretin. La revedere şi mulţumesc de vizită. Înţeleg că sunteți bine intenționat. Este el la fel de dotat pentru studiile istorice ca și pentru calcul?

Încă o dată, Ambroise, nu putem vorbi de un dar. Nici măcar de inteligență. Inteligenţa presupune raționamentul. Insist asupra acestui fapt: raționamentul. Or, din acest punct de vedere, el nu raționează nici mai bine, nici mai puțin bine decât ceilalți puști de vârsta sa. Cât privește istoria Franței, este în stare să o recite de la A la Z.

Se instală o tăcere încă și mai lungă, și după aceea îl auzii deodată pe unchiul meu urlând: Până la Z? Care Z? Pentru că există deja un Z în perspectivă? Domnul Herbier nu găsi nimic de răspuns. După înfrângerea din 1940, atunci când un Z a apărut cu claritate la orizont, deseori mi s-a întâmplat să mă gândesc la conversaţia aceea.

Singurul dintre dascălii mei care nu părea deloc neliniştit de „predispoziţiile mele era profesorul de franceză, domnul Pinder. El nu a părut supărat decât o singură dată, atunci când, recitând Les Conquistadors, în dorinţa mea de a mă depăși, am început să spun poemul de la coadă la cap, pornind cu ultimul vers. Domnul Pinder m-a întrerupt și m-a amenintat cu degetul.

– Dragul meu Ludovic, nu ştiu dacă te pregăteşti în felul ăsta pentru ceea ce se pare că ne ameninţă pe toți, adică pentru o viață pe dos, într-o lume pe dos, dar îți cer ca măcar poezia să o scutești de chestia asta.

Acelaşi domn Pinder a fost cel care ne-a dat ceva mai târziu un subiect de compunere a cărui amintire urma să joace un anumit rol în viaţa mea: Studiați și comparați următoarele două expresii: a rămâne rațional și a-ți păstra rațiunea de-a trăi. Spuneți dacă vedeți vreo contradicție între aceste două idei. Trebuie să recunoaştem că domnul Herbier nu greşea întru totul atunci când îi împărtăşea unchiului meu neliniştile în ceea ce mă privește, temându-se că ușurința cu care rețineam totul nu va fi însoțită de niciun progres în maturitatea spirituală, în moderație și bun-simţ. Poate că așa se petrec lucrurile întrucâtva la toți cei care suferă de un exces de memorie, după cum am avut dovada câțiva ani mai târziu, când atâţia francezi au pierit în deportări sau au fost împuşcați.” (p. 17)