Povestirile din acest volum semnat de Adrian G. Romila surprind doza de neobișnuit din teritoriul banalității, în care n-ai zice, cu ochiul neexersat al profanului, că e cu putință să se întâmple ceva aflat dincolo de înțelegerea curentă a lucrurilor.
Fiecare povestire capătă un aer special, ieșind în evidență prin întâmplările, personajele, elementele de lume prezentate. Tema însăși a volumului Zaruri și minuni pare să aibă în vedere miezul inexplicabil al existenței, doza de imprevizibil, partea nepredictibilă a oricărei zile. Jocul sorții începe când zarurile sunt aruncate.
Personajele sunt conturate fără ezitări, dintr-o singură trăsătură de condei. Se vorbește mult, dialogurile sunt vii și cât se poate de actuale, iar informațiile se dovedesc suficiente pentru a crea tabloul general.
Până la un punct, se poate vorbi despre coincidențe absurde care produc revelații și schimbă perspectiva. Lucrurile nu urmează linia preconizată. Un adolescent pregătește cu grijă prima întâlnire cu fata dragă, dar întâlnirea, desfășurată mental, nu are loc și aievea. Un bărbat se trezește într-o dimineață, face gesturi mecanice, nu aprinde lumina și, părăsind blocul, pășește în întuneric. Șantajul sentimental are efecte dramatice în cazul unui soț care se victimizează.
În câteva rânduri, senzația de trăire în mai multe lumi deodată sau, în orice caz, măcar în două planuri care par la fel de importante este foarte puternică. În spatele unui prim strat de realitate se ascund alte straturi, ca în povestirea despre demolările din timpul comunismului. În prețul nedecontat al sistematizării intră și demolarea unei case aflate în spatele bisericii, un loc pe care copiii din cartier îl descoperă, înțelegându-i taina. În casa rămasă în picioare doar pe jumătate există o încăpere, în încăpere se află o trapă, prin trapă se ajunge într-un fel de subsol, loc unde sunt adăpostite icoane zugrăvite pe pereți, ca într-o biserică subterană. Acolo, cu ochii deschiși larg, larg, a uluire, copiii devin martorii unui spectacol extramundan. Iată o povestire care ar fi putut foarte bine să dea titlul întregului volum, Dincolo, deasupra, dedesubt.
„De atunci, mereu când venea vorba de ceva cu „deasupra”, „dincolo” şi „dedesubt”, înțelesurile noastre erau cu totul altele decât ale restului lumii, le-am păstrat chiar şi acum, când v-am relatat această istorie poate mult prea personală. Uite, am putea începe în primul rând cu faptul că eu sunt acum, în aceste clipe, dincolo de voi, deasupra şi dedesubtul a ceea ce citiți.” (p. 61)
În povestirea Accident niște salvatori de la descarcerare stau de vorbă, până la locul intervenției, despre profesorii lor din liceu, mai ales despre Roca, proful de română. Fiecare povestește cu haz, fără resentimente, despre ciudățeniile (pe deplin acceptate la vremea aceea) unui om care ținea la literatură ca la matematică, era riguros și, poate, excesiv, în orice caz, avea un stil mai dur, care includea posibilitatea corigenței, dacă elevul nu cunoștea în detaliu romanul Enigma Otiliei, de exemplu. Omul avea și o vorbă a lui, prin care îl ironiza pe elevul prins cu lecția neștiută: „Hopaaa, accident! Am luat notă mică!”
— Roca ăsta, continuă Irina mărind vocea, când te scotea la ascultare, în fața clasei, punea întrebări din astea scurte, punctuale: „Anul exact al înființării Junimii!”, sau… ăăă… „Anul şi titlul volumului de debut al lui Blaga!”, sau… ăăă… „Sursele filosofice ale Luceafărului!” sau… de exemplu… ăăă… „Prezintă gradele de rudenie din familia Tulea!”. Era familia din Enigma Otiliei a lui Călinescu, dacă mai știți… Uau, ce întrebări!
— Eu luam doi la astea, dacă era! spuse Cezar, râzând. Eu am prins lejer la română… Bine, noi eram liceu tehnic, auto… Altă treabă, ne durea la bască de română. De fapt, de mai toate ne durea la bască… Aşa, și când te blocai la răspunsuri, că n-aveai cum să nu te blochezi și să le ştii aşa precis cum le voia el, pac! Băga vorba asta: „Hopaaa, accident!”. Adică ceva de genu’ „se-ntâmplă să nu ştii!“, „pam-pam! te-am prins, te-am spart!”, înţelegi? Unii chiar îi spuneau aşa, ca poreclă, „accident”, fiindcă mai mereu băga asta cu „accident când te prindea în ofsaid. Şi când aducea testele și dădea notele, tot aşa făcea când luai notă mică: „Hopaaa, accident!”. (p. 93)
Începe intervenția. Salvatorii de la SMURD redevin serioși, sunt profesioniști, eficienți, știu ce au de făcut. Una dintre victime are răni ușoare. Cealaltă victimă, proiectată prin parbriz, îi uluiește. Nu mai spun de ce.
Elementul-surpriză provine în fiecare povestire din volumul lui Adrian G. Romila de unde te aștepți mai puțin. Mi-a plăcut grija ca fiecare povestire să îi apară cititorului deopotrivă banală și extraordinară, în funcție de cheia de lectură.
Interesantă este și crearea de piste false, alcătuind o rețea de amănunte și chestiuni minore în care, la fel ca în viața adevărată, riști să te pierzi, ratând esențialul. Ai grijă, pare să fie avertismentul naratorului, ai grijă, cititorule, la ce se află dincolo, deasupra, dedesubt!
Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:
Adrian G. ROMILA (n. 29.09.1974, Piatra-Neamț) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Al.I. Cuza”, Iași, și un doctorat în antropologie și folclor. A publicat cărțile: Imaginea Raiului în cultura populară. Eseu de antropologie (Timpul, 2009), premiul pentru debut USR, Iași; De-a dragostea și drumul. Stații de lectură, eseuri (Eikon, 2010); În drum spre sud. Roman de aventură (Brumar, 2012), premiul USR Iași, selectat cu un fragment în Anthology of Contemporary Prose from Iasi, FILIT, 2013; Radio în zăpadă, povestiri (Tracus Arte, 2014); Pirați și corăbii. Incursiune într-un posibil imaginar al mării, eseu (Cartea Românească, 2015); Mici schimbări în viață, povestiri (Charmides, 2016); Zeppelin, roman (Polirom, 2017), premiat de USR sub titulatura „Scriitorul lunii septembrie”; Apocalipsis, roman (Polirom, 2019); Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe, eseuri (Junimea, 2020); Acasă, departe, roman (Polirom, 2023), Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, FILIT 2024, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, categoria Proză, ediția 2024, Premiul USR Iași, categoria Cartea de Proză, ediția 2024, și Premiul Observator cultural pentru Proză, ediția 2024; Jean Bart. Argonautul, roman (Polirom, 2024), distins cu Premiul de excelență „Comandor Eugeniu Botez” de către Clubul Amiralilor din Constanța, în 2024.
Las mai jos alte fragmente:
„Îi spuseseră că, pentru a vedea „chestia”, trebuie să intre în fosta cămară a casei din spatele bisericii, din casă mai rămăseseră pereţii de cărămidă ai celor două camere, cu tot cu micul hol central dintre ele, pereţii bucătărioarei lipite în partea din stânga și cei ai fostei cămări vizate de noi – o debara pătrată care adăpostise, probabil, provizii şi unelte. Geamurile fuseseră de mult sparte, acoperişul nu mai exista, nici gardul, nici altceva împrejur, şi urma ca buldozerele și excavatoarele să pună la pământ curând și ce mai rămăsese în picioare, adică pereţii toți, podelele de scânduri, acolo unde se mai vedeau, și eventualele resturi de mobile. Împreună cu celelalte case dărâmate dimprejur avea să se sape o groapă imensă, pentru temeliile viitorului bloc cu vedere la viitorul mare bulevard. Ne-am furişat printre ruine păşind cu grijă printre resturi de zidărie, de sticlă, de tablă și de lemn, printre grămezi de moloz şi de gunoaie, ca să ajungem la cămara cu pricina, lumina se împuținase şi între ziduri erau umbre și petece de întuneric, nu prea se vedeau multe. Costin mi-a făcut semn să nu mă mai opresc la tot ce văd, să-l urmez, că nu mai e timp, curând avea să fie noapte, deja se aprinseseră luminile la stâlpii stradali şi la şirurile verticale de geamuri de la blocuri. Mi-a arătat în buzunarul de la spate o lanternă tubulară din plastic, groasă, o luase cu el şi-i pusese baterii noi, în caz că ne-ar fi trebuit. Paşii pârâiau strivind tot felul de rămășițe, tresăream la fiecare pocnet mai tare, am intrat în cămăruță într-un final, era o chilioară cu laturile egale, minusculă cât o cabină de lift, poate puțin mai largă, fără nicio fereastră, fără nicio gură de aerisire. Dacă avusese vreuna, fusese poate prin tavan, prin pod, dar acesta nu mai exista, deasupra era doar cerul liber. Am aruncat o privire prin lumina crepusculară venită de-afară, nu vedeam nimic demn de remarcat, doar pereți goi, albi cândva, cu câteva umbre de dreptunghiuri acolo unde fuseseră rafturi, tablouri sau icoane, podeaua se păstrase ciudat de întreagă, dar nimic pe ea nu arăta că ar fi fost încărcată de lucruri sau de mobile, de parcă foştii proprietari nu ținuseră acolo nimic, nimic.” (pp. 55-56)
*
„Într-o orbitoare lumină albă, azvârlind în jur jerbe de mirosuri plăcute şi de adieri catifelate, în subpământa aceea s-au ivit de nicăieri şi de pretutindeni zeci de copii frumoşi, toți fluizi, diafani, translucizi ca niște figurine de sticlă topită, ca melasa încinsă, ca jeleul moale sau ca niște holograme din abur vâscos, cu aripi transparente de foc care fâlfâiau necontenit, radiind vibrații strălucitoare şi pulberi de scântei mute. Copiii de lumină se mişcau întruna prin aer și treceau unii printr-alţii şi unii pe lângă alţii fără să umple spațiul strâmt al încăperii, dansând, sărind, râzând, bătând din palme şi făcând mici hore în jurul bătrânului, care și el devenise un corp de lumină albă, ca un neon incandescent, defect, clipind ritmic la intervale regulate.” (pp. 60-61)
*
„În maşină râsetele şi vorbăraia acopereau şi sunetul ascuțit al sirenei, şi huruitul motorului turat la maxim, ca să înghită cât mai repede kilometrii de şosea până la locul intervenţiei. Şoferul, plutonier tânăr ca și ceilalți din echipaj, conducea atent, dar întorcea capul din când în când, când prindea drum liber, să audă prin gemuleţul deschis al peretelui des-părţitor ce mai povesteau colegii lui şi să râdă și el. Cea mai în vervă părea Irina, care-şi dăduse casca jos, îşi descheiase fermoarul combinezonului de serviciu și, prinsă încă în centură, dirija relaxată ostilitățile cu gura până la urechi. În staţia de pe bord răsunau voci întrerupte și sunete de radiotransmisie specifice. Se auziră în difuzor cei din cealaltă dubă SMURD, a paramedicilor, anunțau că mergeau strâns chiar în spatele lor.
— Băi, și ăsta, când te scotea în față, la ascultare, era belea! Noi am făcut română, băi, română ca lumea, nu vrăjelile astea de azi! Am văzut la fiică-mea ce subțire se face româna acuma la liceu, gesticula Irina, hurducată de rulajul dubei şi de curbele luate strâns. Iar cu Roca nu era de glumit! Din trei-patru întrebări, se lămurea! Zbang! Trei, patru, doi, numai aşa punea la prima ascultare! Rar dădea şase sau şapte. Opt sau nouă, numai dacă-l impresionai. Zece, eheeei!, never ever! Şi aveam de citit, hăhă! Cârca! Nu rezumate de pe net şi aşa, câte o cărţulie pe fiecare gen literar… Ne verifica, nebunu’!
— Băi, știu, că și io l-am avut pe Roca, nu pe ailaltă, aia era faină. Nici pe debutantul ăla meseriaş nu l-am prins. Eram cu trei ani mai mici ca voi. Cred că voi erați într-a douășpea când noi eram a noua. Io de acolo te știu, ţi-am mai zis. Păi și la noi tot aşa de rău era, răspunse Răzvan, scărpinându-se pe sub salopetă, la subsuori. Bine, că după aia, la teste și la prezentări orale, te mai scoteai. Nu lăsa corigenți.” (pp. 91-92)
*
„În amintiri găsi şi momentele când rămăseseră singuri, când vorbiseră vrute și nevrute şi râseseră mult, cu poftă, și mâinile li se atinseseră în treacăt. Nu, nu i se păruse că Ada s-ar fi simțit stânjenită. Adesea vorbiseră până noaptea târziu pe Facebook și pe WhatsApp, toate emoticoanele fuseseră cu inimioare, limbi scoase şi zâmbete.
Se întoarse pe bancă, îşi aranjă cămaşa, îşi şterse lacrimile fugare şi-i atrase atenția o grămadă de ceva maro-cenuşiu, pe jos, nu departe de locul unde stătuse de la început. Se aplecă să vadă, părea un pui de pisică sau un arici, ceva mic, ceva viu, ceva animal. Nu reuși să deosebească ce era, se ridică, se apropie de grămada maro-cenuşiu și o atinse cu vârful bocan-cului. Era un ursuleţ de pluş, un Teddy Bear, uitat sau aruncat acolo de vreun copil, încă avea pe el vestuța roşie cu I love you şi blana-i era curată. Când îl întoarse cu fața în sus, ghici deodată adevărata culoare a serii ce urma să se lase în ochişorii lui negri ca nişte năsturași de vestă călugărească, în biluţele din plastic înfipte-n capul lui de stofă și vată cusută. Era culoarea dureroasă a singurătății.” (p. 121)
Zaruri și minuni de Adrian G. Romila
Editura: Polirom
Colecția: Ego. Proză
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 216
ISBN: 978-630-344-344-7
Cartea poate fi cumpărată de aici.
