În una din serile în care Socrate își aduna prietenii pentru tradiționalul schimb de opinii premergător cinei, și anume în seara când se discuta despre justiție, în odaie a dat buzna Thrasymachus, sofistul grec mai puțin cunoscut, însă amintit în Republica lui Platon anume pentru acest incident. Revoltat, acesta aproape că a insultat întregul auditoriu și pe Socrate însuși, întrebându-l dacă nu cumva are nevoie de o doică. Motivul revoltei sale era revelația referitoare la imoralitatea moralei însăși, aceasta fiind nu mai mult decât un instrument în mâinile celor puternici, care au inventat un set de reguli și care folosesc acest instrument pentru a-i constrânge pe cei slabi să le respecte. Numai un copil ar putea să nu vadă această capcană, pregătită de către mai marii lumii pentru cei slabi, susținea sofistul, aprins.

Thrasymachus, așa cum este surprins de către Platon, reprezintă prototipul junelui pornit pe calea maturizării. Revelația, scepticismul, revolta sunt însemnele etapei care urmează dogmatismului copilăriei, în care tot ceea ce este se ia drept ceea ce trebuie să fie. Întreg procesul maturizării planează în jurul dilemei deschise de lacuna dintre lumea care este și lumea care ar trebui să fie. Cu cât mai mult ne lovim de constrângerile lumii care este, cu atât mai idignați suntem de nepotrivirea cu lumea ideală în care am crezut că ne-am născut.

Every birth may hold the promise of a completely new beginning, but every experience reveals, soon enough, that we are born into web of relations that constrain as they sustain us.” (p.100)

Această indignare, fiind parte a unuia dintre ciclurile vieții, semnalizează maturizarea. Dar priviți în jur! Mai mult decât indignați, oamenii sunt înspăimântați de perspectiva maturizării. Priviți lumea pe care am construit-o: încurajăm o cultură a veșnicei tinereți, ne înconjurăm de jucării și distracții care nu numai că aplanează indignarea, dar ne dictează opțiunile de viață, mergem la psihologi care ne învață cum să ne simțim tineri mereu. Într-o lume astfel orânduită, unica opțiune care ne rămâne este să perpetuăm infantilizarea. Să devii matur e monstruos.

Istoric vorbind, această întorsătură de atitudine este recentă; mai mult, chiar dacă aspiră să devină o tendință globală, este încă regională. Din cele mai vechi vremuri, copiii erau pregătiți de timpuriu pentru asumarea responsabilităților; azi adulții sunt speriați cu (de) maturitate(a) și echipați cu jucării înalt tehnologizate și interactive, pentru a o evita. În regiunile sărace ale lumii, copiii de vârstă preșcolară se ocupă de îngrijirea fraților și surorilor mai mici; în societățile WEIRD (Western, Educated, Industrialized, Rich and Democratic) adolescenții încă sunt supravegheați de către părinți, prin aplicații de urmărire. Nu vrem să ne maturizăm pentru că e complicat să fii matur. Am creat un sistem în care tot mai mulți oameni joacă roluri tot mai mici, îndeplinind sarcini tot mai înguste, astfel încât luarea deciziilor este pasată la niveluri tot mai înalte și acolo, undeva sus, se hotărăsc sorțile noastre. Simplu și comod pentru mulțime, convenabil pentru sistem. Am creat o interfață prietenoasă cu lumea care este luând-o drept lumea care ar trebui să fie.

Astăzi însă, când interacțiunea cu inteligența artificială ne face să ne punem tot mai multe întrebări despre ce înseamnă să fii uman, când deciziile despre formula omului ar putea să fie codate într-un nou tip de om, poate că e necesar să reîncadrăm în cursul vieții etapa interogării, aprecierii, cugetării și a hotărârilor, pentru a nu lăsa aceste sarcini pe seama algoritmilor.

Despre cartea „Why Grow Up?”, de Susan Neiman, cu greu se poate spune că e o pledoarie pentru maturizare, gândul pe care îl subliniază fiind acela că maturitatea este un act de curaj, este perioada în care lucrurile devin din ce în ce mai dificile și necesită a fi abordate mai complex. Cartea este, mai degrabă, o reflecție filozofică inspirată, elegantă și profundă despre complexitatea, dar și frumusețea condiției de matur. Peregrinajul prin filozofia unor iluștri gânditori precum Rousseau și Hume își află popasul reconfortant în soluția kantiană pentru problema lacunei dintre lumea reală și cea ideală.

Așadar, maturitatea este o problemă de morală ale cărei soluții presupun raportarea la lumea înconjurătoare într-o manieră care s-o facă un loc mai bun pentru toți. Totodată ea este opera celor mulți și creația generațiilor, fiind dependentă de cultura pe care o generăm și din care regenerăm. După Rousseau, bazele ei trebuie puse în copilărie, educând copiii prin metoda interacțiunii directe cu natura, adică prin experiența asistată de un tutore investit cu forța de a recrea cadrul natural, neîntinat de considerațiile și influențele umane. Neiman extrage utilul din concepția despre educație a lui Rousseau, dar se îndoiește de faptul că elevul ghidat de tutorele său să experimenteze lumea așa cum ar trebui să fie, va fi în stare să facă față lumii reale. La celălalt capăt, scepticismul lui Hume ne demonstrează elocvent că trebuie nu poate fi derivat din este. Moralitatea nu poate fi dedusă din realitate, iar aserțiunile despre bine și rău sunt generate de emoțiile noastre, nu de experiență. Ceea ce ne rămâne de făcut, în accepțiune humeană, este să renunțăm la iluziile despre lumea ideală și să ne împăcăm cu ce avem. Astfel, la Hume, infantilismul este direct proporțional cu gradul de alimentare a unor visuri care nu pot fi realizate. Nu există o punte de trecere peste lacuna dintre este și trebuie să fie. Nu putem schimba lumea – punct.

Dar, între renunțarea rousseaună la ceea ce este și renunțarea humeană la ceea ce trebuie să fie se înalță alternativa kantiană a conștientizării golului dintre cele două forme de reprezentare a lumii, fără a renunța la vreuna din ele. Ideea lui Kant își are suportul în virtute, nu în fericire, ca în cazul celorlalți filozofi. Kant susține că se cuvine să fii vrednic de lumea care trebuie să fie, adică, indiferent de cât de mare este groapa ce separă cele două lumi, trebuie să tindem să facem lumea mai bună, fără a scăpa din vedere, în același timp, adevărata față a acesteia. Acesta este adevăratul act de curaj și, deci, de maturitate: deplina înțelegere a realității înconjurătoare, activată în procesul de (încercare de) modificare a aceleiași realități. Din acest motiv maturizarea este un proces colectiv și unul clădit de generații:

it’s impossible to create fully active and responsible citizens in a society that undermines adulthood, yet it’s impossible to create another society without a fairly large number of responsible adults.” (p.195)

Iar procesul este unul perpetuu, maturizarea este continuă și nu va fi niciodată definitivă. La fel cum orizontul se mută cu cât înaintăm spre el, tot astfel scopul vieții nu poate fi fix. Nu e suficient să acceptăm lumea așa cum este („We cannot grow up before we realize how many structures, and habits, stand in the way of doing so.” – p.186), ci, pentru a ne merita viața, vom stabili scopuri care nu sunt niciodată finale („less is necessary, and more is possible, than we are ever led to believe.” – p.150). Așadar, chiar dacă perspectiva maturizării, odată conștientizată, nu a devenit mai ușor de acceptat, frumusețea asumării condiției de matur stă în libertatea de decizie asupra scopurilor vieții întru o mai virtuoasă devenire. Iar o devenire virtuoasă merge mână în mână cu senzația de împlinire și, de ce nu, de fericire.

 Dar Susan Neiman, în cartea sa „Why Grow Up?”, face mai mult decât o scurtă (dar minunată) revizuire a maturității în filozofia iluministă. Ea o pliază pe realitățile actuale și o reevaluează (reconfirmă) din această perspectivă, înaintând și niște soluții revelatoare și edificatoare. Astfel, ultima parte, „Becoming adult”, încorporează viziunea autoarei asupra acestei deveniri și se sprijină pe trei piloni de bază: educația, călătoriile și munca. Această splendidă ultimă parte este un rechizitoriu tranșant al realităților actuale, pe deplin conștientizat, alăturat unei direcții de urmat spre o lume mai apropiată de ideal.

Înțelegem, din acest concis, lucid și elegant elogiu că maturitatea este un ideal în sine, pentru care merită să depui efort și că anume acest efort continuu este însemnul (și răsplata) Omului Matur. Iar lumea încetează să fie frustrantă, atunci când înțelegi că este unica, și deci cea mai bună, lume care îți e sortită:

An explanation of the world as a whole must include an answer to why the world as a whole is just that way. And the only truly satisfying answer would be: because it’s the best of all possible ones.” (p.89)

why grow upEditura: Penguin Books

Anul publicării: 2016

Nr. de pagini: 246

ISBN: 978-0-141-98249-6

Share.

About Author

Avatar photo

Unii spun că, citind mereu, fug de realitate. Eu zic că numai citind ajungi să înțelegi realitatea. Cărțile au știut să-mi explice spectacolul lumii, de la particulele elementare la relațiile dintre oameni, și au încă atâtea să-mi spună... Prefer cărțile de popularizare a științei, dar citesc cu drag și istorie, biografii, beletristică, iar uneori, dacă n-am altceva sub mână, citesc și afișele lipite pe pereți sau în stații, pentru că așa am știut să-mi umplu orice clipă liberă - cu ceva de citit. A scrie despre cărți mi se pare la fel de firesc ca și a expira aerul inspirat, e parte a unui singur proces și o tratez ca atare.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura