Ramona Băluţescu, Fascinat şi obsedat, Ed. Emma, Cluj, 2016
Cel mai nou volum de poezie al Ramonei începe cât se poate de lucid-eruptiv: „…pentru că,/ Pînă la urmă,/ Și viața ta/ Poate să fie/ Din rîuri de lavă,/ Ce-așteaptă/ Să năclăiască/ O nouă iubire.” Poate să fie un epitaf al unui erou al Erosului, căzut la datorie atunci când a trecut pe lângă Vezuviu, având o frumoasă viziune asupra întregii existenţe? Care fără de dragoste, nimic n-ar fi fost? De parcă, sceptic vorbind, iubirea ar fi o garantare a unei eternităţi oarecare? Vorba lui John Gray, „Am căutat sufletul nemuritor şi am dat de paie”!
Căutăm iubirea aceea sau iubirile acelea şi le scriem doar epitafurile? Ei bine, măcar iluziile lor au existat( „povești încastrate în amintirea iluziilor noastre”, p. 104), poate acesta să fie unul dintre mesajele fascinaţiei şi obsesiei… unei cărţi care te hipnotizează! O carte matură, care crede în „întâlnirile providenţiale”! O carte care îţi demonstrează, fără a vrea sâcâitor să demonstreze ceva, ci firesc, că omul este totalitatea oamenilor care contează pentru el, că nu numai cuvântul este important în literatură, ci şi sufletul, sunetul ( invocarea personajelor lui Vincenzo Bellini, Felice Romani şi Alexandre Soumet poate spune cunoscătorului câte ceva!) şi culoarea, printre altele, ca să nu mai vorbim de obsedanta scriere cu lumina, fotografia…
„Pe sub noi și deasupra noastră se află atîtea rîuri/ Din care se-ndură să capete plural vorbele,/ Și să rodească ceea ce, azi, e, neștiută, sămînța,/ Purtată alean, spre dezghiocare, și stăruință de ridicare,/ De cei care, duși fiind,/ Ne călăuzesc aurita rămînere/ Spre nemurire, și nouă,/ Pentru aceia pe care îi așteptăm, sau deja sînt,/ Încă puțin.”
Acesta este finalul la poemul „La San Michele” (nu avem de unde să ştim care San Michele, deşi e probabil vorba de Veneţia, dar nu contează la modul absolut, este vorba despre un Loc care este important pentru fiinţa poetei şi a poeziei sale!), demonstrând şi cât de importantă este Geografia sentimentală în arta poetică, „un pariu vechi” (titlu de poem la p.24) în care miza poate fi o posibilă nemurire, care nu ar contrazice decât parţial, doar în a doua parte a ecuaţiei, evoluţionismul! Ca să nu mai spunem de importanţa „genelor cu dichis” (p.89) ori de „schizofrenia geneticii”…
Într-un fel, poate uneori la modul tragi-comic, toţi retrăim vechi tragedii ori vechi comedii: „În picioare sau altcumva/ Acum, dacă mă gîndesc bine,/ Nici nu știu dacă eram în picioare sau altcumva./ Știu că, dincolo de Casta Diva, și de Adalgisa,/ Eram acolo exact pentru momentul/ Cînd toți urma să tăcem, în picioare,/ Pentru morții noștri./ Toată lumea se ridică,/ În tăcere,/ Se aude doar aparatul meu de pozat,/ Și mă gîndesc: Doamne, Dumnezeule,/ Sper să nu creadă nimeni că sînt un turist în căutare/ De senzații cuceritoare,/ Și, dintr-odată, realizez că nici nu știu de am fost în picioare sau altcumva…/ Eu mereu lucrez, de aceea,/ De atîtea ori, uit că se și trăiește…” (p.26)
Evident, poemele ar putea fi citite pe scena „La Fenice”, şi în memoria morţilor cutremurului care a îndoliat Italia, la care cred că se face aluzie… Tectonica scriiturii, o pseudoştiinţă, evident, face cu ochiul „Agronomiei” (titlu de poem, p. 32): „Am plantat în cer/ Speranțe deșarte./ Pînă la urmă, știam că locul e sterp,/ Ca o minciună a celor care, sfidînd gravitația,/ Vor să se sinucidă,/ Uitînd de iubire c-o nouă iubire,/ Pe nemestecate,/ În sol blestemat,/ De o lumină/ Ucigătoare.”
Încet, încet, poem cu poem, asistăm la naşterea unei iubiri ( „Cum, Doamne, s-ar putea naște-o iubire/ În toată această foșgăluire de sunete,/ În distanță,/ În uruitul zodiilor seci,/ Care abia din nebăgare de seamă nu te strivesc?”, p.39, „iubire de codru necălcat/ Decît de fiare.”, p.125), la o poveste cu toate ingredientele, p.57 („Spectacolul din carnea ta”), o poveste „rumenită”, p.62, iubire care, mulţumită miracolului literaturii, este demnă de o mică eternitate, dincolo de multe dimensiuni, fiind şi trecut, şi prezent şi posibil viitor… Poezia care rezultă este greu de definit ( un poem este „Cântec greu de definit”, p.42), ca orice femeie frumoasă, ca orice om frumos, des-scriind, des-cântând (este şi un poem „Des.cîntec”!) în primul rând tectonica interioară (mintea omenească este un zeu, mai mic, dar zeu! „Sîntem un fel de semizei”, p.116): „Unde ești/ Cînd corpul meu se scutură de plîns/ Și își zdrobește părțile dinăuntru/ Una de alta?” (p.45), provocând şi Lumea să-i fie aliată: „Atîta de multe/ Capetele firii/ Pe care aș vrea să le leg,/ Să scutur peisajul,/ Să se facă pîlnie/ De vrajă,/ Să te aducă la mine,/ Nevătămat și dornic,/ Cusut cu-același dor,/ La capetele tinei,/ Și începutul inimii” (p.44)
De la tectonică, pentru poetul cu viziune, nu mai este decât un pas până la vulcanologie, rezultând şi extrageri de probe, de mostre de lavă, ecou al unor tensiuni intermagmatice (este poem „Intermagmatic”, p.47): „Universul din spatele tău/ Este bizar,/ Iar lucrurile se cufundă-ntru totul/ Fie-n lumină, fie-ntr-o păstoasă și vie întunecare./ Noi toți avem atîtea necunoscute pe care le tragem după noi,/ Dar cele pe care le strîngem,/ Eu și cu tine,/ La o eventuală apropiere,/ Par rupte din lumi diferite,/ Din magme diferite, amestecîndu-se,/ Și nu că regulile nu ar permite amestecul, așa,/ Ci doar că nimeni nu știe numele materiei de după,/ De pe cheiurile Senei,/ Din mînă în mînă.”
Am putea specula în continuare, că numele materiei ar putea fi, bachelardian vorbind, chiar Poezia, purtătoare de simbolice roci magmatice, plutonite, vulcanite, omul, fiinţă a pământului, purtând în interioare focuri adânci, materii gata să erupe către cerurile cărora, poate, conform versului, le putem fi ramuri ( p.22)…
Nu este un „joc aberant” (alt titlu de poem, p.51), ci doar o frumuseţe care ajunge să doară destul de mult (p.58), o frumuseţe care dictează… o schiţă de autoportret, purtând în spate, sisific, o artă poetică: „Nu sînt printre cei care cîntă luna./ Nu mă consider responsabilă cu frumusețea lucrurilor/ Ci cu fisura lor./ Cu tectonica lucrurilor,/ Cu, fără de margini, povestea/ Despre cum dospește răul, aici, lîngă noi,/ Chiar încă de dinainte de apus,/ Chiar încă înainte de o apucare de mînă,/ Chiar încă înainte de gîndul că s-ar putea și așa.” (p.70)
Este un vitalism „aşa” în scrierile Ramonei Băluţescu, că te gândeşti la Angela Marinescu ori la o Eleanor Mircea, ca să nu zic şi de Nora Iuga, aceasta chiar amintită (p.75). Este un suflet tatuat cu cruste de foc, un suflet vulcanic şi numai cine nu a simţit că este prea puţin umanul când vrea să exprime divinul nu va înţelege eseul liric al poetei!
Poate că o definiţie exactă a poeziei (şi a credinţei) ar fi şi acest vers al Ramonei Băluţescu, deloc spectaculos, dar demn: „Mi-e dor de ceva ce nu există” (p.80). Luciditatea despre care am mai amintit mai cântă şi refrenul: „Știu că nu e nimic de cîștigat” (p.82, repetat pe la 110 în formula „bătălia unde nu e nimica de cîștigat” ), tot ce s-a iubit „se face balon de săpun” (şi probabil se sparge, la trecerea turmei de mamuţi inexistenţi) şi „Parcă cineva pune momeală cu adieri,/ Parcă mereu teoria cu fericire e fără de norme de aplicare,/ Parcă tot universul pe care îl migălești, cînd visezi,/ E de văzut doar o clipă, pe după bordura podului,/ Și doar aplecat extrem,/ Înainte de resemnarea cu tapetul tînjelii/ Sau abdicare” (p.96 – poemul „Momeli”)…
Golumb al unei imposibile păci, volumul… fascinant şi obsesiv, zboară pătimaş (apropo la poemul „Patimi de golumb cu răvaş”), poeta e chiar glonţul ce trece prin „ţeava vieţii” şi îl opreşte pe zburător, nu mai vine nicio o arcă a lui Noe care să salveze iubirile lumii, mitologia poate fi imatură (p.99, iar de una nouă nu poate să fie rost, p.121), felii abisale de măr mărşăluiesc în jurul paradisului unde nu ne mai putem întoarce (deocamdată, poate), există „un Moebius al întinderii mîinilor dintre” amanţi, poezia obsesiilor este aceea a unui limb al unui ocean neinventat încă („lumea dintre noi”, p.109), cu un cerc de foc demn de cel al Pacificului, existenţialismul quasi-suprarealist (pur), fals fenomenologic („E scena pe care nu s-a jucat o poveste fenomenală, ce a crescut în noi,/ Ca floarea darnică a porumbului, însă nepolenizată,/ Retrasă pieței, acum, tîrziu, înțelepțită prin absență, prin dor”, p.115) al scriitoarei ţipă cu deosebit de „caldă mâhnire” (p.108), da, orice vulcană erupe cu mâhnire şi nu-i mai rămâne decât să facă pârtie „în lava refuzului” (p.109)…
Frumuseţea oricum ne va ucide (p.110), cea prea mare este prea dureroasă, p.121, dar, totuşi, este târgul salvării noastre, o ştim de la Dostoievski, dacă o fi înţeles prin lume şi omenirea! Ramona Băluţescu propune tensiunea recunoaşterii posibilei ultime dragoste, în „Valuri mici”, p.117, când bănuim că Luntrea lui Charon (al erotismului) trebuie plătită cu o monedă nouă, despre care nu ştim mai nimic, pentru că este o moarte mică şi urâtă, care are şi incantaţii cu bărci (p.119), dacă tot am amintit şi de acel ocean, uimirea cărnii în faţa spiritului pare a fi infinită, îngerul pare a fi invocat în zadar (p.124)…
Ameninţarea finală, chiar vagă fiind (poemul „Rotund”), ne reintroduce în atmosfera tragediilor invocate, cu Oreste sau fără, dar cu siguranţă parcă vocea Normei se aude, fascinantă, obsedantă…
