Vreau să aud numai de bine

„Decrepitudinea peninsulei Constanței era cel mai bine pusă în valoare în anotimpurile reci, când vânturile de coastă șuierau cu sălbăticie printre clădirile abandonate, din care cădeau regulat bucăți masive de tencuială.”

Tudor Ganea, Vreau să aud numai de bine

„Și a început un fel de perioadă din aceea. Mi se pare că se numește criză. Am crezut că va trece în câteva luni, dar m-am înșelat. Din exterior, oamenii nu văd, dar eu știu că mă scufund. Și mai știu că acum scriu ca să mă salvez.”

Eshkol Nevo, Ultimul interviu

Să spui că o proză are elemente autobiografice mi se pare un truism. Sigur că ficțiunea preia în primul rând experiențele autorului. E de la sine înțeles că granița dintre viață și literatură rămâne incertă. Pe de altă parte, să cauți, citind un text, doar datele biografice este la fel de nepotrivit, atâta vreme cât scrierea este privită ca roman, specie ficțională. N-am citit romanul lui Tudor Ganea cu intenția de a găsi punctele care coincid cu realitatea. L-am citit cu interes, fiindcă altfel nici nu poate fi citit.

Romanul începe derutant, cu un pumn dureros, însă durerea fizică este lipsită de importanță, pe lângă cealaltă durere, interioară. Personajul de prim-plan este Toma Ionescu: arhitect, soț și tată, bărbat depresiv, pacient oncologic, coleg de școală, prieten, vinovat, om obosit.

Munca are un preț, dar prețul nu reflectă nimic din valorile pe care un om tânăr își clădește visul de reușită profesională – educație, anii de studiu, devotamentul față de o cauză, responsabilitatea socială etc. Primește la schimb cinismul ambalat în justificări de conjunctură:

„Am plecat chiar în ziua aia. Demisie fără preaviz. N-am mai aşteptat finalul programului. Şefii. Îi uram. Aveam o problemă cu autoritatea? Prea semănau scenariile. Pentru o vreme am dat vina pe munca din privat. Exploatarea. Lipsa de scrupule. Mârlănia. Calicia. Unsprezece birouri în zece ani.” (p.16)

Analiza situației lui Toma Ionescu, un perdant pe toate fronturile existenței, în ciuda potențialului său de învingător, cere un elaborat proces de anamneză.

Toma se întoarce la Constanța pentru a-și reîntâlni prietenii din copilărie. Cu toții sunt invitați, printr-un e-mail straniu, la parastasul lui Mihail. Prietenul lor murise, înainte de a fi terminat liceul, din pricina unei leucemii galopante. Termenul „parastas”, așa cum observă Mara, soția lui Toma, este folosit pentru ritualul religios ținut imediat după înmormântare. Corect ar fi fost alt termen – la o „pomenire” sunt invitați vechii colegi de școală, când se împlinesc 22 de la dispariția lui Mihail. Și totuși la un parastas, nu la o pomenire ajunge Toma. Timpul se derulează invers, până la momentele importante din adolescență.

Cu falca învinețită de un pumn, cu obrazul rașchetând asfaltul, Toma, abia ieșit din rezerva unui spital, caută aerul altor vremuri. Toate amintirile importante s-au păstrat intacte. A părăsit Constanța, trăiește în București, n-are propria afacere, are șefi lamentabili, dar are și o familie, nu e singur.

Mai are amintiri foarte clare despre prieteniile de pe faleza constănțeană, despre relația distantă cu părinții și accidentul de avion al tatălui, supraviețuitor cu prețul depresiei. Lui Toma îi apare limpede în minte și momentul când era să se înece – prinderea de geamandură, intervenția salvatoare a lui Nicu, băiatul devenit, ulterior, fără voia lui, personaj în povestirile lui Toma, de fapt, un alter ego. Apoi, arhitectul-scriitor rememorează „filmul” crizelor adolescenței: excesele bahice și revoltele de tot felul, dramele personale, dramele prietenilor, fericirea, puțină și incertă, cartierul, pescărușii și iernile sarmatice.

Omul matur redevine, în intervalul amintirilor, adolescentul care cântă la chitară și discută despre literatură cu tovarășii săi rockeri, după ce, mult timp, vorbiseră despre cum se cuceresc fetele pe plajă sau în club.

Delimitarea dintre cele două planuri, prezent și trecut, se face limpede o vreme. Ulterior, senzația mai puternică este că personajul trăiește într-o temporalitate difuză care, cu complicitatea memoriei, creează mizele ce structurează psihologic proza: senzațiile, frustrările, verificarea teoriei în practică – umilirea, fericirea, vinovăția, oripilarea.

În apartamentul de bloc comunist, într-o iarnă geroasă cinci tineri croiesc psihologii abisale, adunați în jurul sticlelor de bere și al altor alcooluri care să le anestezieze nefericirea precoce. Unul dintre ei, Burcescu, va reuși, va fi toată viața „gestant de fericire”:

„Era prin excelență o persoană banală, cu aspirații comune, cu vocabular nespectaculos și niște ținte de călătorie previzibile. Banalitatea și o predispoziție nativă spre amăgire. Asta e rețeta succesului. Mă uitam la el și vedeam la lucru banalitatea. Și, ca o aureola ce începea să se contureze în jurul lui, fericirea. Ca anexă a banalității. Țelul suprem.” (p. 126)

În romanul lui Tudor Ganea este importantă discuția despre autoficțiune. Formula narativă a autoficțiunii devine obiect de analiză. Camuflate în sfaturi sau imaginate reproșuri, romanul dezvăluie, adesea ironic sau autoironic, indicii despre „ce vrea să spună autorul?” În esență, nu există o rețetă a succesului. Scriitorul nu este nu imitator. Cultura nu substituie talentul. În vizorul analizei lucide apar ca vulnerabilități ale autorului automopromovarea, vanitatea, nevoia de validare, snobismul, sentimentul apartenenței la o elită, crizele de inspirație, relația dificilă cu receptarea critică, lupta cu sine, rezistența, iluziile, îndoiala, demonii lăuntrici. Autorul este el însuși un personaj generic:

„De ce ești încăpăţânat, Tomiţă? De ce ai continuat să scrii când era evident încă de la timidele tale încercări din liceu că nu ești pe drumul cel bun, chiar dacă profu’ ăla al vostru îți tot dădea apă la moară? Mai ții minte cum râdeam când îţi citeam textele? La fel am râs de fiecare dată în ultimii cinci ani când s-a nimerit să deschid câte o carte a ta. De fapt, să ți-o spun drept, mă binedispun. Cărțile tale. Sunt atât de rău scrise, încât le păstrez pentru zilele mele negre, ca să mă scoată din depresie. Melanjul ăla expirat de realism magic cu distopie, personajele fantomatice, soluţiile scoase din pălărie, cusăturile stridente ale narațiunii, inadvertențele stilistice, emularea ieftină a doi-trei scriitori celebri, repetițiile pe care le folosești în toate cărțile și mai ales naratorul ăla omniscient obiectiv care le e atât de la îndemână începătorilor. Tu crezi că ai un atu în abordarea asta scenaristică a ficțiunii? Nu e niciun atu în camera aia de o pui pe umărul personajelor fără să o bagi deloc în capul lor. E lene. Ai învăţat prost lecția lui Cehov. Ai scos cinci cărți. Toate la fel. Nicio evoluție. Nicio involuție. Acelaşi stil. Aceleaşi brizbrizuri. Totul orientat spre plot. Spre uau. Spre twisturile hollywoodiene. Niciun personaj memorabil. Nicio emoție. Nicio sondare spre adâncime. Suprafaţă. Numai suprafață. […] Şi interviurile. Ah, interviurile! Acolo îmi placi cel mai mult. Cum nu pierzi tu niciun prilej ca să-ți plângi de milă și să-ți faci reclamă mascată, că n-ai timp de scris și asta te macină, că-ți scrii cărțile în pauza de masă, of, Doamne, săracul de tine, oropsitule, diferitule. Ce cărți mari ai putea scrie tu dacă ai avea timp! Dacă nu ai mai produce ficțiune pe genunchi! Ce ghinion are literatura română! (pp. 188-189)

Mai multe episoade semnificative din roman au legătură cu școala și cu mentalitatea părinților din epoca veche a educației. Notele mari puteau fi o garanție a succesului care durează toată viața:

„Vremurile erau în schimbare, iar între pereţii caselor noastre încă era prezentă convingerea că fără ținutul din scurt al regimului strict de învăţat – școală – teme note mari, prin care ei, copiii de ţărani sau muncitori, se ridicaseră și răzbătuseră în viață de unii singuri, nu se putea. Deveniserăm nişte maşini de luat note mari. Așa fuseserăm programați. Catalogul căpătase ceva din sacralitatea unui catastif biblic în care evaluările la chimie sau matematică îți puteau facilita sau nu accesul în rai. Ce note ai luat azi? era întrebarea cu care mă întâmpina mama când intram pe uşă. Sper că ai învăţat bine pentru mâine! era urarea de noapte bună a lui tata. Și totuşi, acolo, în nucleul fierbinte al supuşeniei ereditare guvernate de obsesia pentru calificative maxime, am detonat primele mele explozii în numele răzvrătirii, deşi efectul nu a fost o erupție colosală de rebeliune, ci mai degrabă un discret seism de mică adâncime, ce ne-a zdruncinat uşor masa din bucătărie când tata, luând la cunoștință într-o seară despre proaspăta mea decizie de a renunța la cercul de fizică în favoarea unor cursuri de chitară la școala populară de arte şi meserii, a lovit cu palma în muşama și a tăcut pasiv-agresiv toată seara.” (pp. 78-79)

Pasiunea lui Toma pentru scris începuse în liceu, odată cu apariția noului profesor de română. Portretul profesorului erudit și carismatic contrastează puternic cu acela al directorului securist. Datorită influenței acestui profesor luminat ajunge Toma să-și citească povestirile la Cenaclul de Miercuri, un fel de incubator literar:

„Atracţia pentru lumi ficţionale, stiluri literare, tipuri de narator și toate şiretlicurile prin care cei ce se numesc scriitori reuşesc să pună în lume ceva ce nu a existat niciodată acolo de la bun început ne fusese alimentată de apariția în clasa a X-a a profesorului nostru de literatură, Mircea Ţintoiu. Nu i-am dat nicio șansă când l-am văzut intrând pentru prima oară pe ușa clasei noastre. Pasul mare, gâtul subțire și lung ce ieşea dintr-un sacou lalai, precum și lentoarea ceremonioasă cu care îşi întorcea capul stânga-dreapta îi dădeau aparenţa unui bărzoi care a ieşit după o ploaie în căutare de broaște. Nimeni nu i-a dat nicio şansă atunci, într-a X-a, când pasul său mare a trecut peste pragul clasei noastre. Părea un coleg care a îmbrăcat sacoul tatălui său şi s-a aşezat la catedră ca să imite un profesor. Acel exemplar melancolic ce măsura 1,90 avea ceva din reminiscențele fragilității pubere pe care noi, elevii săi, încercam să ne-o negăm forțând atitudini combative şi recalcitrante. Și cu toate astea, acel bărzoi blajin a cărui precaritate motorie îi conferea o aparență atât de inofensivă a reuşit să respingă cu brio asalturile prădătorilor din clasă și s-a impus în fața noastră cu o naturalețe dezarmantă, fără să forţeze, fără să certe sau să ridice vreodată tonul, instalat în scaunul unei autorități blânde, atât de diferită de pedagogia agresivă cu care avusesem până atunci de-a face. Nu dădea doi bani pe culegerile de cometarii critice şi nu avea pretenția să ne luăm notițe la orele lui. De altfel, caietele mele de limba și literatura română din liceu sunt goale. Marea lui reușită a fost aceea de a fi declanşat în noi nu nevoia de a primi răspunsuri, ci de a pune întrebări, lecție pe care Mihail părea s-o fi învăţat şi însuşit foarte bine de la el.

Țintoiu nu vorbea cu emfază despre cărți. Aruncatul cu superlative nu făcea parte din arsenalul său pedagogic. Recomandările erau susținute de explicații teoretice simple, viguroase și coerente, expuse însă fără surle și trâmbițe, fără cel mai, cea mai, indiferent dacă numele autorilor erau Joyce, Mann sau Proust. Vorbea molcom, cu falca în palmă, privind uneori minute în șir prin fereastra clasei, și abia târziu mi-am dat seama că sentimentul de plictiseală pe care-l trăda vocea sa monotonă era de fapt felul prin care se manifesta erudiția atunci când a ajuns la cele mai înalte niveluri Bursier Herder și autor al unei mult lăudate teze de doctorat despre lirica lui Paul Celan, Ţintoiu îşi înnobila cunoştinţele academice cufundându-le într-o mare de modestie, deși uneori, când îl surprindeam privind pe fereastră cu falca în pumn, aveam impresia că şi el, asemenea nouă, nimerise într-un mediu prea îngust pentru anvergura visurilor sale și ar fi vrut să o apuce în altă direcţie. Nu am aflat niciodată de ce se încăpăţânase să rămână până la sfârşitul vieții – sfârşit venit prematur, la numai 44 de ani în spatele unei catedre de liceu din provincie, când totul îl recomanda pentru catedra unei universități de prestigiu. El a fost cel care ne-a aprins mințile acei bureți îmbibați cu combustibil, aplecându-se asupra lor şi scăpărând câteva scântei orbitoare. Cu el la catedră, orele de literatură căpătau ceva din spectralitatea pe care o dobândea faleza Constanţei când ne lansam în interminabilele noastre polemici nocturne şi ajungeam la casele noastre levitând la o palmă deasupra nisipului.

Tot prin el am ajuns la Cenaclul de Miercuri, care se desfăşura într-un bar-hrubă din subsolul unei clădiri dărăpănate din centrul vechi, pe nume Touch & Stay.” (pp. 92-94)

Finalul romanului este, ca de obicei în cărțile lui Tudor Ganea, cel mai intens. Revelator.

Toma nu trece testul conștiinței. Cedarea umilitoare, trădarea prieteniei, delațiunea, toate acestea se justifică parțial prin presiunile exercitate asupra adolescentului ușor de manipulat. Înainte de a intra în biroul directorial, o încăpere comunistă, cu lambriuri proaspăt lăcuite, mirosind încă puternic a acetonă, „adolescentul cu ochi verzi” are timp să privească un pescăruș încremenit parcă în zbor, sfidând legile gravitației. Marea își strecurase strălucirea printre vilele neoclasice ale cartierului aflat în raza privirii unui tânăr care trăiește, fără să știe, ultimele clipe de absolută verticalitate.

Proza lui Tudor Ganea este actuală prin tematică (în esență, maladiile sociale), dar felul în care scrie este mai important. Cu toată miza pe autenticitate, tăind fraza, folosind cuvinte-cheie, scrisul său pare alcătuit epidermic, din stări și senzații, uneori și din percepții extrasenzoriale, dacă nu întru totul fantasmatice.

Toma nu detectează la timp abjecția umană și nu știe cum să se apere. Cedează când e șantajat. Nu cedează ușor, nu cedează foarte ușor, dar cedează. Directorul de tip securistoid are calități de anchetator. Politețea excesivă, tehnică de manipulare, îl surprinde și îl inhibă pe tânărul supus anchetării. Îl și sperie, amenințările fiind folosite în locul argumentelor:

„– Domnule Ionescu, vă asigur că tăinuirea acestui delict este la fel de gravă ca delictul însuşi. Dacă se dovedește că mințiți, riscați să fiți și dumneavoastră exmatriculat alături de Mihail Stroescu. Până acum, din datele pe care le avem, pare să se califice pe lista suspecţilor principali. Vă rog să vă gândiți foarte bine. Este în joc viitorul dumneavoastră. Am înțeles de la diriginta dumneavoastră că vreți să urmați arhitectura. Știți foarte bine politica și poziția universității de arhitectură față de elevii exmatriculați. Nu vi se va accepta dosarul. Aşa că vă întreb încă o dată și vreau să vă gândiți foarte bine înainte să-mi răspundeți, pentru că, după cum v-am adus adineauri la cunoștință, ați fost văzut intrând în cancelarie la ora 12.00 și ieşind la ora 12.30. Jumătate de oră. Atât de mult durează să împrumuți un fes? Mă tem că nu. Mă tem că ați fost martor la tot ce s-a întâmplat acolo. Mă tem că îl acoperiţi acum pe Mihail Stroescu. Mă tem că probabil credeți că această acoperire a colegului dumneavoastră vă face cinste. Mă tem că sunteţi într-o gravă eroare de etică. Și puteți ieși din această eroare numai spunându-mi exact ce aţi văzut în cancelarie între 12.00 şi 12.30, în data de 17 mai. Altfel, mă tem că persistarea în această eroare etică vă va aduce și dumneavoastră exmatricularea. Aveți șansa să îndreptați lucrurile.” (pp. 222-223)

Până la urmă, Toma acceptă că în ziua când era, împreună cu Mihail, de serviciu pe școală, lucrurile s-au petrecut așa cum spune directorul. Toată vina cade în seama lui Mihail, el singur ar fi motivat, în rubricile cataloagelor, absențele tuturor elevilor din școală. Internat în spital, la București, Mihail nu are cum se apăra. Împreună motivaseră absențele elevilor din toată școala, dar pedepsit urma să fie doar Mihail. Nimeni n-avea cum ști că nu se va mai întoarce viu din spital.

Cei doi băieți stau de vorbă la telefon. Din spital, Mihail îl sună pe Toma ca să-i spună ce planuri are: era îndrăgostit, voia să se logodească, voia să-l învețe pe Toma să cânte mai bine la chitară, voia să trăiască. Toma nu-i mărturisește lui Mihail că-l trădase în povestea cu motivarea absențelor, lucru ce îi încarcă, ulterior, conștiința.

Mihail, în schimb, cu două ore înainte de a muri, îi spune lui Toma esențialul: există lucruri inexplicabile, nu neapărat miracole, poate doar întâmplări care ies din sfera explicațiilor raționale, rămânând în dimensiunea inaccesibilă înțelegerii comune.

Așa se întâmplase în vara în care o bătrână le adusese băieților aflați în vacanță gogoși umplute cu dulceață de căpșuni. Doar pentru Mihail, femeia adusese o gogoașă simplă, ca și cum ar fi știut că este alergic. De unde putea ști?! Mulți ani mai târziu, în curtea spitalului, părând atotcunoscătoare, o femeie tânără îi ghicise lui Toma norocul și-i descântase băiatul bolnav. În cimitir, altă străină, mulțumită că i se dăduse de pomană, amintește din nou de copil („Să-ți dea Dumnezeu sănătate ție și la familia ta și la copilașul tău!”, p. 216). Când se aude strigat pe nume, Toma își continuă rătăcirea printre morminte, fără să poată identifica sursa vocii:

„Şi deodată mi-am auzit numele. Cineva mă striga. Am devenit atent și mi-am ciulit urechile. M-am oprit și mi-am pus palma făcută cozoroc deasupra frunții. Am scrutat cu privirea peste pădurea de cruci, dar nu am văzut pe nimeni. Strigătul numelui meu nu contenea și îl auzeam înfundat, venind de undeva de departe, așa că am luat-o spre zona din care credeam că este emis, însă în scurt timp s-a făcut din nou linişte şi n-am mai auzit nimic.” (p. 218)

De unde știu cei care știu? Se poate prezice viitorul? Ajuns la mijlocul vieții, Toma acceptă că nici eșecul, nici reușita nu au neapărat justificare obiectivă.

Scriere excepțională despre prietenie, condiția scriitorului, dezechilibru existențial și reabilitare morală, proza lui Tudor Ganea amintește, prin tulburătoarea deschidere a cutiilor cu mistere, de romanul lui Eshkol Nevo, Ultimul interviu. Titlul atât de frumos al acestui roman, Vreau să aud numai de bine, rămâne la stadiul de aspirație sau, poate, este primul semn al unei împăcări.

Date despre autor găsim în prezentarea editurii:

Tudor Ganea (n. 1983, Bucureşti) este arhitect. A debutat cu romanul Cazemata (Polirom, 2016, 2019; tradus în 2020 în limba franceză), pentru care a primit premiul „Tânărul prozator al anului 2016” în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, premiul pentru debut al revistei Observator cultural şi premiul „Nepotu’ lui Thoreau” (debut) şi a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor (debut). În 2017 i‑a apărut cel de‑al doilea roman, Miere (Polirom), distins cu premiul „Tânărul prozator al anului 2017”. Tot la Editura Polirom a publicat romanele Porci (2018), nominalizat pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură 2019, şi 8 (2019). Romanul Cântecul păsării de plajă (ediţia I, Polirom, 2021) a fost nominalizat la premiile Radio România Cultural, categoria proză, 2022, şi Observator cultural, categoria proză, 2022. Fragmente din romanele sale au fost traduse în maghiară, turcă, italiană, franceză, spaniolă şi engleză.

Las mai jos alte fragmente;

„Eu îi coordonam pe cei patru tineri arhitecți. Când mă angajasem acolo, Pirma preda proiectele a două case pe lună. După un an, sub îndrumarea mea, același număr de oameni ajunseseră la performanța de a preda 20 de proiecte pe lună. Am cerut o mărire de salariu, iar patronul a fost de acord. 50 de euro. Tot ce a reușit să-mi ofere acea mărire a fost o umilinţă urmată de încă o victorie în ringul meu de polemici imaginare în drumul spre casă, acolo unde, ca de obicei, făceam performanţe remarcabile. După o noapte de nesomn, a doua zi mi-am dat demisia.” (p. 16)

„Aceea a fost vara în care m-am apropiat de Mihail. Așa m-a găsit – suspendat în zona de tranziție dintre un prezent confuz şi un viitor pe care-l vedeam limpede, cum e marea când bate sudul, apa devine cristal și începe să tragă chefalul. Peste un an avea să moară, dispărând pentru totdeauna din viaţa mea, la fel de rapid cum își făcuse intrarea delicat-agresivă, pentru că numai aşa, folosindu-mă de un oximoron, pot rezuma felul lui de a fi care ne-a cucerit definitiv.” (p. 52)

„țineam mult la el și nu dădusem crezare zvonului lansat de un vecin ce-mi scrisese pe Facebook că Nicu e supărat catran pe mine pentru că auzise că l-am folosit ca personaj în primul meu roman, deşi acolo îi dădusem numele de Clămpău. L-am strigat de două ori, însă nu s-a sinchisit să-mi răspundă. Aş fi vrut să se întoarcă și să-i explic că totul e o minciună, o iluzie, că el nu a fost decât păpușa în care mi-am vârât degetele, că i-am păstrat doar trupul colosal şi locul pe unde și-l plimba, că acolo se opresc asemănările, că de regulă mă mulțumesc cu mult mai puţin de atât, că uneori nu am nevoie decât de un imbold insesizabil şi de acolo restul e muncă. Însă Nicu nu s-a întors și tot excursul prin care eram pregătit să-i prezint mecanismul ficţiunii ca pe o inofensivă ventrilocie mi-a rămas în gât. Nicule, Clămpău sunt eu! m-am trezit strigând în urma lui, însă sinceritatea acelei dezvăluiri flaubertiene nu a reușit să-i suscite nici cel mai mic interes.” (p. 61)

„Eram progeniturile labile ale tranziţiei și ne trăiam adolescenţa schizofrenic, împărțiți între rigiditatea unei mentalități parentale de rit vechi – ce încă îşi manifesta autoritatea coplesitoare asupra noastră – și flexibilitatea adusă de vântul schimbării din anii ’90, cu tot caleidoscopul stimulilor ameţitori ce ne pândeau la fiecare pas, gata să ne devieze oricând de la traseul bine prestabilit de cei pe care-i numeam mamă și tată. Fiii şi fiicele unor părinți timorați decenii la rând de un sistem cu reguli aspre dar care reușiseră de unii singuri să-şi facă un rost au ieşit din casele lor și s-au trezit răsfirați pe un teren de joacă în care regula era nicio regulă şi emanciparea luase locul oxigenului din aer.” (p. 78)

„Reuşisem să-mi dezvolt capacitatea de a-i rezista chiar şi în momentele în care arbitrul era gata-gata să oprească lupta și antrenorul să-mi arunce prosopul pe ring, învăţasem să nu mă las bătut, însă toată acea rezistență a venit la pachet cu o cantitate colosală de epuizare, pentru că oripilarea te consumă și te obosește ca munca unui gropar ce sapă metru după metru și abia aşteaptă să se trântească la final lângă groapă, ca să doarmă cel mai dulce și odihnitor somn.” (p. 215)

„Îi răspunse că Mihail Stroescu este o persoană bună. Sunt sigur că este, îl aprobă zâmbind directorul. Dar şi persoanele bune sunt supuse greşelii. Cu toții suntem. Şi în acele momente când persoana căreia îi sunteți loial a luat o mică pauză de la bunăvoinţă și a comis o faptă reprobabilă se cheamă că loialitatea dumneavoastră s-a desprins de calitatea de virtute. Și că sunteți într-o eroare etică. Credeți că faceți ceva bine, când de fapt faceți ceva rău. Eu nu vă pun să vă turnați colegul. Vă sugerez să îi condamnaţi micul derapaj prin care v-a sabotat loialitatea. Prietenii adevărați sunt cei care te critică. Nu cei care te laudă tot timpul. Prin denunţarea greşelii colegului dumneavoastră nu faceți decât să-l criticați. Să-l ajutați să depășește o faptă care nu-i face cinste. Să o accepte. Să o conștientizeze. Să o recunoască. Și, bineînțeles, să-i suporte consecințele.” (pp. 223-224)

Vreau să aud numai de bine de Tudor Ganea