Vraja lumii

Vraja lumii nu este chiar o carte comodă, nici sofisticată, dovedindu-se chiar monotonă în anumite momente. Însă un cititor care nu suferă de snobism ar putea găsi, cu răbdare, idei interesante. Se fac frecvent referiri la perioada de pandemie, la anxietate și frustrări, la momente de îndoială și de renunțare, subiecte delicate care, mai degrabă, îndeamnă la abandonarea lecturii decât la continuarea ei. Totuși, referirile la Mircea Eliade, Simone Weil sau la poezia lui Rainer Maria Rilke te aduc înapoi, la text.

Scriere de tip confesiune, cartea semnată de Katherine May rămâne, pentru mine, interesantă prin mozaicul poveștilor despre meteoriți și ploi de stele, stiluri de înot, cursuri de apicultură, grădinile cu flori sălbatice și, mai ales, obsesia scrisului.

„Vraja lumii” este definită ca o stare de descoperire a lumii și a propriei făpturi în contextul mai larg, îngăduit prin eliberarea de spaime, abandonarea micilor rutine și a sentimentului apăsător al pierderilor de tot felul.

Scrisă ca o mărturisire, plecând de la prezumția de rostire (scriere) sinceră, cartea propune o filosofie simplă (și simplistă, uneori) a esențelor vieții. Capitolele mari se alcătuiesc în jurul cuvintelor-cheie: Pământ, Apă, Foc, Aer. Pasajele de reflecție sunt de multe ori diluate, monotone și rareori depășesc nivelul literaturii motivaționale.

În schimb, întâmplările sunt relatate interesant, au ritm vioi și pot fi citite în cheie alegorică. Unui tânăr îi place să deseneze pisici, motiv pentru care este nevoit să părăsească mănăstirea care-l adăpostite. Este sfătuit de stareț să nu doarmă niciodată în spații largi. Băiatul își amintește sfatul și scapă în felul acesta de o mare primejdie.

Mirosul de portocală răspândit în avion elimină temerile, întocmai cum se întâmpla în copilărie, când bunica reușea să-i liniștească pe cei mici.

Într-o expediție, toată familia caută un turn care figurează pe hartă, dar rămâne ascuns vederii. Până la urmă, turnul este găsit, la capătul unor zile de căutări: se afla în fața lor, cu toate că se lăsase așa de greu identificat.

Una dintre secvențele mele preferate se referă la numărarea cărților dintr-o încăpere și la întrebarea care vine firesc: „Le-ai citit pe toate?” Unele pasaje au finețe stilistică, altele trezesc emoții prin sinceritatea relatării, ca în acest dialog dintre mamă și fiu:

„– E frumos acolo, în mintea ta?

Face o pauză. Se întoarce lent spre mine, clipind din ochi în timp ce revine la suprafață.

– Uneori mi se pare că din mintea mea cresc ramuri, spune el.” (p. 43)

Dacă și ție îți plac păpădiile, florile de pe ale căror petale se poate citi ora, atunci Vraja lumii este o carte care ți s-ar putea potrivi ca lectură de călătorie.

Despre autoare, găsim câteva date în prezentarea editurii:

Katherine May scrie atât ficțiune, cât și nonficțiune, printre cărțile sale numărându-se romanul The Whitstable High Tide Swimming Club (2018) și The Electricity of Every Living Thing: A Woman’s Walk in the Wild to Find Her Way Home (2019), un memoir despre sindromul Asperger. A coordonat programul de Creative Writing la Canterbury Christ Church University și, de asemenea, a ținut cursuri de scriere pentru Tate Britain și National Gallery.

De-a lungul timpului a scris numeroase articole și eseuri pentru diverse publicații, precum: Times, Good Housekeeping, New York Times, Cosmopolitan sau Psychologies. Locuiește pe țărmul mării în Whitstable, Maria Britanie, și este o mare iubitoare a traiului în aer liber. Memoir-ul său, Iernile sufletului. Despre tihnă și refugiu în perioade dificile (Wintering: The Power of Rest in Difficult Times), a apărut în 2020 și a fost bestseller New York Times.

Las mai jos alte fragmente:

„Semănăm mai mult cu moliile decât conştientizăm, mici, frustraţi, capabili doar să gâdilăm o lume care ne-am dori să ne simtă importanța. Împărtăşim faţă de cel mai strălucitor obiect din câmpul nostru vizual aceeaşi fascinație pentru lumânări și conflagrații. Simțim pericolul, dar nu ne putem uita în altă parte. De fapt, suntem veşnic atrași de rotirea în jurul flăcării, apropiindu-ne din ce în ce mai mult până când ne consumă. Chiar și atunci când credem că cerul ar putea să se prăbușească, rămânem să privim. Ne este esențială această stare de alertă, această fâlfâire de atenţie înfricoşată.” (p. 120)

„Prea adesea, ne-am permis să credem că putem trăi o viață întreagă fără suferinţă. Ni se spune că fericirea constantă este singura experiență dezirabilă. Dar asta în sine e o formă de dezvrăjire. Focul ne readuce în contact cu ciclul vieții, cu limitele controlului nostru și cu întreaga gamă de sentimente umane. Ne învaţă lecţii dure și ne mistuie iluziile fragile.” (p. 120)

„Am aflat că, în Singapore, păpădiile care sunt atât de des înjurate de grădinarii britanici sunt vândute pe eBay pe bani buni. Cei care le cumpără sunt fascinați de corolele delicate ale capetelor lor cu semințe și admiră bogăția unei plante ale cărei frunze și petale sunt în egală măsură comestibile. Ce e invizibil într-un loc e frumos în altul. Le mai și ofensăm prin denumirea pe care le-o dăm – în engleza colocvială, dandelion (care la rândul său este derivat din „dent de lion”, adică „dinte de leu”, care face referire la frunzele ei franjurate) este un papă-lapte.” (p. 191)

„Cred că întotdeauna mi-au plăcut păpădiile la fel de mult ca și singaporezilor, poate și pentru că niciodată nu am apreciat o peluză perfectă. Stau sufocate în grădina mea din spate, dar cresc din crăpăturile aleii care duce la uşa din față și încă nu mi-am pierdut entuziasmul de a sufla în corolele de păpădie pentru a ghici ora, câte un pufăit pentru fiecare ceas. Ora unu, ora două… Când dispar toate semințele, îți verifici ceasul, și ora ar trebui să se potrivească. Nu dă greş niciodată, dar treaba cu păpădiile este că există câţiva pufi care nu vor să se desprindă, înseamnă că îți poți rafina ceea ce abilitățile de ghicire a orei.” (p. 191)

„Acum, când mă gândesc la cum am învăţat să citesc, nu revăd acele zile călduroase din copilărie când urmăream cu degetul literele mari. În schimb, mă gândesc la prima mea săptămână la universitate, când am fost trimisă să mă întâlnesc cu coordonatoarea mea de studii şi m-am dus la un colegiu situat în cealaltă parte a oraşului, pe bicicleta mea cea nouă, un cadou aniversar în cinstea noii mele vieți. Ştergându-mi transpirația de pe frunte – produsă mai mult de teama de a pedala pe o rețea necunoscută de drumuri mai degrabă decât de efort-, am preluat rutina nouă și necunoscută de utilizare a lacătului de bicicletă, a pungii de plastic peste șa în caz de ploaie. Apoi m-am prezentat, ezitând, la ghereta portarului şi am fost îndrumată să traversez două curți pentru a ajunge la un birou de la parter. Ce am găsit acolo m-a surprins. În primul rând, nu mă aşteptasem ca încăperea să fie chiar aşa de frumoasă, cu ferestre franţuzeşti deschise spre o terasă luminată de soare și împodobită cu glicină. Femeia care a deschis uşa era prietenoasă și amabilă, dar în acelaşi timp evident inteligentă într-un fel pe care nu-l mai întâlnisem până atunci. În timp ce vorbeam, pe chipul ei se citeau seriozitatea exercitată ca un drept și o acceptare simplă a muncii intelectuale. Dar, mai mult decât orice, nu-mi venea să cred cât de multe cărți erau în încăperea aceea. Din câte știam eu, nu eram într-o bibliotecă, dar îmi trecuse prin minte că acele cărți erau împrumutate. Poate că universitatea avea aşa de multe, încât distribuiau cărți la toate facultățile din campus, un aranjament care îi încânta fără îndoială pe cărturari. Dar nu, nu avea cum să fie așa. Deja puteam să văd că titlurile se concentrau pe interesele ei de cercetare: politici sociale, economie, feminism. A trebuit să întreb.

– Sunt ale dumneavoastră?

S-a uitat cu blândețe la ele câteva clipe.

– Da, mi-a spus. Toate sunt ale mele.

– Le-ați citit pe toate?

– Bineînţeles, a spus. Nu-mi folosește la nimic doar să le am.” (pp.123-124)

„Iată deci: o întreagă galaxie de cunoștințe pe rafturile acelea. Și nu doar acolo. Era și în biblioteca facultății, și în cea de departament, în Biblioteca Universitară uriașă care se presupunea că include toate cărțile existente. Fusesem și înainte în biblioteci, dar nu ca aceasta. Totul era pregătit, mă aștepta.

Am vrut să asimilez totul. Am vrut ca într-o zi să am un set de rafturi ca acestea. Dar cumva nu le-am putut cuprinde. Abilităţile de lectură pe care le aveam – instrumentele mele tocite, alcătuite din litere şi cuvinte nu erau pe măsura unei asemenea încercări. Se pare că înainte nu citisem decât o fărâmă, răsfoind în fugă cărţile de literatură și parcurgând manualele pentru a completa lucrările de examen de la sfârşitul fiecărui an. Aici avea loc un alt fel de lectură: disciplinată, complexă, inimaginabilă. Cărți care trebuiau să fie repartizate, căutate în sertare lungi de fişe, găsite pe raft și apoi, cumva, citite și înţelese. Asta era partea imposibilă, deoarece fiecare carte era aproape impenetrabilă, cu texte așa de pline de cunoştinţe, încât păreau nişte găuri negre intelectuale, o melasă informațională. Fiecare paragraf, fiecare propoziție, depindea de un bagaj anterior de cunoștințe pentru a-mi susține înțelegerea. Abia dacă reușeam să pătrund în text.” (pp. 124-125)

„Trebuie să ne luptăm pentru capacitatea noastră de a fi atenți. Nu e un dat. Nu se manifestă ca nevoie până nu e prea târziu. Abia încep să înțeleg că starea mea de burnout a fost rezultatul mai multor pierderi, fiecare dintre ele părând aşa de mici, încât nu am crezut că sunt importante. Am renunţat de bunăvoie la timpul meu de meditaţie pentru că am crezut că ar fi o dovadă de vanitate să am astfel de pretenții. Am renunţat la citit și la timp petrecut în singurătate, la lungile băi fierbinți și la plimbări în aer liber. Am renunţat la tăcere și la ieşitul în grădină la răsăritul soarelui. Am lăsat ca aceste momente să fie copleşite de muncă şi griji şi am fost surprinsă să descopăr că, în absenţa lor, pentru mine nu a mai rămas nimic.

„Nu-ți permite să mă pierzi”, spune Dumnezeul lui Rilke. Mă simt cumva păcălită de asta. Trebuie să aflu cum să evit în primul rând pierderea. Am nevoie de instrucțiuni pentru a mă lăsă din nou vrăjită.” (p. 56)

„Dar starea de încântare nu poate fi distrusă. Ne aşteaptă răbdătoare să ne aducem aminte că avem nevoie de ea. Iar acum, când încep să o caut, iat-o: palidă, intermitentă, așteptând cuminte întoarcerea mea. Lumina neașteptată a soarelui prin vitralii. Lucirea aurie a prundişului de pe fundul unui pârâu.

Cuvintele care şoptesc printre frunze. Îmi este permis să dispar, scria Simone Weil în Gravity and Grace (Gravitație și graţie). Oriunde mă aflu, deranjez liniştea cerului şi pământului cu respirația și bătăile inimii mele. Asta caut: șansa de a mă topi în curgerea învolburată a lumii, de a mă simți copleșită, de a pătrunde atât de profund în țesătura ei, încât să uit uneori de mine. Dar acesta e un obiectiv ambițios când abia dacă-mi pot pune mintea la treabă.” (p. 19)

Vraja lumii de Katherine May