În 1986 a fost finalizat proiectul Superacceleratorului Supraconductor (SSC) care urma să fie construit în districtul Ellis, Texas: un inel sub forma unui tunel subteran de 83 de kilometri, conținând două fascicule de protoni de 20 de bilioane de volți circulând în direcții opuse, care urmau să fie menținuți pe traiectoriile lor de 3 840 de magneți deflectori și focalizați de alți 888 de magneți. Toți acești magneți conțineau 41 500 de tone de fier, 19 400 de kilometri de cablu supraconductor, fiind menținuți la temperatură scăzută de 2 milioane de litri de heliu lichid.

Un proiect grandios și ambițios, poate cel mai ambițios proiect care a existat vreodată, ce urma să studieze fizica particulelor elementare și ar fi putut ajunge la rezultate greu de prognozat sau măcar de imaginat însă, cu siguranță, ar fi avut un impact colosal asupra științei și asupra cunoștințelor noastre despre cum funcționează Universul.

Steven Weinberg, în cartea sa „Visul unei Teorii Finale. În căutarea legilor ultime ale naturii” merge chiar mai departe, presupunând că SSC ar fi putut duce la elaborarea unei Teorii Finale, acea teorie care ar fi unificat Mecanica Cuantică cu Teoria Relativității și ar fi explicat pe deplin legile care guvernează Natura.

Dacă presupunerea pare o exagerare obraznică a unui fizician care vede lumea doar din perspectiva pe care o studiază, adică din cea cuantică, sunteți liberi să judecați argumentele în favoarea acestei viziuni, pe care le aduce în carte. Cert este una: au trecut timpurile experimentelor din laboratoarele universităților, a experimentelor la scară mică, realizate de unul-doi oameni de știință, asistați de studenți, și care necesitau resurse acceptabile. Știința a ajuns la un asemenea nivel, a acumulat atât de multe explicații și date, a intrat atât de mult sub pielea Naturii însăși, încât doar proiectele de amploare care implică echipe întregi de cercetători și resurse enorme mai pot aduce ceva revoluționar în cunoașterea obiectivă. Dar să nu ne amăgim, grandoarea proiectelor nu e un semn al certitudinii că ne aflăm la un pas de a ști totul despre Univers, e mai degrabă o dovadă a grandorii Universului însuși, a cărui magnitudine suntem încă departe de a o cuprinde cu mijloacele materiale, dar și intelectuale de care dispunem. Privit din celălalt unghi, al extraordinarei măreții a legilor naturale, acest proiect antropogen este doar o încercare naivă de a deschide mai larg ochii spre ele. O încercare care însă merită făcută chiar și numai din simplul motiv că e unica de care suntem capabili acum.

Dincolo de discuțiile despre necesitatea și utilitatea susținerii acestui proiect, câtă splendoare poate fi găsită în singură frumusețea perspectivei științifice asupra lumii care s-ar putea deschide, la un moment dat, în fața noastră! Cine spune că știința este rece și incapabilă de sublimarea simțurilor noastre estetice nu a simțit încă acea frumusețe a simplității teoriilor care descriu legile ce guvernează lumea, nu a cuprins încă cu înțelegerea sa acel minunat puzzle care zugrăvește tabloul splendid al realității, piesele căruia se aranjează treptat, obediente, în locul doar lor destinat, printr-o forță de convergență a concepțiilor științifice ce au supraviețuit unei selecții naturale a ideilor, din care doar cele care s-au potrivit în acest armonios tablou au rămas să persiste. Și nu, nu descrierea lumii materiale este centrul de gravitație al teoriilor științifice, căci, după cum spune și Steven Weinberg, dacă ai văzut un electron, i-ai văzut pe toți, ci valsul elegant al materiei după melodia legilor universale, astfel, „materia își pierde rolul central în fizică: ceea ce rămâne sunt numai principiile de simetrie și diferitele moduri în care funcțiile de undă se pot comporta la transformările de simetrie.” Totul este doar câmpuri și simetrie, materia este doar mijlocul prin intermediul căruia am putea avea acces la această melodie. De aceea studiem comportamentul protonilor și neutronilor și atâtor altor particule elementare, ca să ajungem să auzim și noi cândva melodia completă care dirijează materia și pe noi, implicit. Această melodie vibrează independent de scurta și searbăda noastră existență, indeferentă la naivele, dar pretențioasele noastre aspirații și, deocamdată, abia sesizabilă percepției noastre. Studiul reducționist nu ne spune nimic frumos despre materia însăși, dar numai el poate duce la aflarea principiilor care guvernează această materie.

Această frumusețe a explicației științifice este surprinsă inedit de Steven Weinberg, în „Visul unei Teorii Finale”:

Explicația științifică e o sursă de plăcere, la fel ca dragostea sau arta. Cea mai bună cale de a înțelege natura explicației științifice este să trăiești acel fior pe care îl simți atunci când cineva (de preferință tu însuți) a reușit să explice un anumit lucru. Nu vreau să spun că explicația științifică poate fi urmărită fără nici o constrângere, nu mai mult decât dragostea sau arta. În toate cele trei cazuri există un criteriu al adevărului care trebuie respectat, deși, bineînțeles, adevărul are semnificații diferite în știință, dragoste sau artă.”

Bineînțeles, tot acest monolog despre frumusețea științei se face în contextul și în scopul susținerii proiectului SSC și a fizicii energiilor înalte, cu inevitabila incursiune în principiile mecanicii cuantice și în interpretările care i s-au adus, dar postulatele despre cunoaștere înaintate de Weinberg au un caracter universal și se referă la știință în ansamblul ei. Mecanica cuantică ar putea fi calea spre Teoria Finală, iar Teoria Finală reprezintă fascinația Cunoașterii însăși, de aceea anume în această ordine de idei ar trebui să plasăm discursul lui Weinberg, ca argument nu pentru domeniul său de activitate, dar pentru accesul spre Cunoaștere.

Reducționist convins, Weinberg înțelege că, totuși, Cunoașterea nu este și nu e neapărat să fie principiul călăuzitor al fiecăruia: „Nu văd nici un motiv științific sau logic pentru a nu căuta consolare prin ajustarea credințelor noastre – doar unul moral, o problemă de onoare.” Iar problema sa de onoare e rezolvată în folosul științei nu doar pe baze utilitare sau estetice, ci și etice: „Desigur, știința a contribuit și ea la sporirea suferinței din lumea noastră, dar în general dându-ne mijloacele de a ne omorî unul pe altul, nu și motivul.” Iar opțiunea sa rămâne în vigoare chiar și în pofida faptului, ba chiar indiferent de faptul că multrâvnita Teorie Finală s-ar putea să nu acorde un statut aparte inteligenței și vieții: „nimeni nu a descoperit vreodată o corelație între importanța vreunui lucru pentru noi și importanța lui pentru legile naturii.”

Ne despărțim de Steven Weinberg acolo, în districtul Ellis, Texas, unde îl lăsăm hoinărind în preajma Centrului de Proiectare a Magneților, deja construit, și a săpăturilor șanțului destinat tunelului, întrebându-se asupra sorții viitoare a proiectului, îndoindu-se optimist de posibilitatea abandonării căutării legilor ultime ale naturii, dar îngrozit totuși de eventualitatea unui viitor în care puțurile de sondaj ar fi umplute la loc, ”iar Centrul Magneților abandonat, rămânând ca doar câțiva fermieri să depene amintiri despre un mare laborator științific plănuit odinioară să fie construit în districtul Ellis.”

P.S. Proiectul SSC a fost anulat definitiv pe 31 octombrie 1993, printr-o semnătură a președintelui Clinton, iar terenul unde urma să fie amplasat acceleratorul a fost folosit timp îndelungat pentru exerciții militare și turnarea unor filme de acțiune, fiind vândut, în 2006, către un grup de investiții.

visul-unei-teorii-finale-editia-a-ii-a_1_fullsizeEditura: Humanitas

Traducerea: Bogdan Amuzescu

Anul apariției: 2010

Nr. pagini: 280

ISBN: 978-973-50-2648-6

Sursa foto: https://web2.ph.utexas.edu

Share.

About Author

Avatar photo

Unii spun că, citind mereu, fug de realitate. Eu zic că numai citind ajungi să înțelegi realitatea. Cărțile au știut să-mi explice spectacolul lumii, de la particulele elementare la relațiile dintre oameni, și au încă atâtea să-mi spună... Prefer cărțile de popularizare a științei, dar citesc cu drag și istorie, biografii, beletristică, iar uneori, dacă n-am altceva sub mână, citesc și afișele lipite pe pereți sau în stații, pentru că așa am știut să-mi umplu orice clipă liberă - cu ceva de citit. A scrie despre cărți mi se pare la fel de firesc ca și a expira aerul inspirat, e parte a unui singur proces și o tratez ca atare.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura