David Geringas este președintele juriului pentru secțiunea violoncel a Concursului Internațional George Enescu, ediția 2020. Nu ocupă pentru prima oară acest „fotoliu”, dar în mod cert este pentru prima oară când va trebui să jurizeze cu ajutorul (sau prin intermediul) înregistrărilor. Îi are alături pe Myung-Wha Chung, Leonid Gorokhov, Alexandra Guțu, Frans Helmerson, Arto Noras, Jérôme Pernoo, Meehae Ryo, Tsuyoshi Tsutsumi, Raphael Wallfisch. Nume grele ale muzicii clasice, oameni valoroși, profesioniști de top și pedagogi desăvârșiți, cu ani mulți de carieră în spate (sper din tot sufletul ca în anii următori să se numere printre jurați și Andrei Ioniță!). Toate acestea îi recomandă pentru a fi parte dintr-un juriu care are o misiune destul de dificilă: să asculte înregistrările a numai puțin de 54 de concurenți (s-au înscris 85!), câți sunt în prima etapă a concursului! Să-i asculte, să-i urmărească, să-i departajeze, astfel încât selecția celor care vor trece în următoarea etapă să reflectecu adevărat nivelul de performanță atins de către fiecare concurent în parte. Deși au avut libertatea de a-și alege repertoriul de concurs (singurele criterii fiind cele de durată și de acompaniament – cu și fără pian), numele câtorva mari compozitori se vor regăsi în aproape toate înregistrările. Haydn, Schuman, Carlo Alfredo Piatti sunt compozitorii cu cele mai multe lucrări interpretate de concurenți în această etapă. Nu e de mirare, având în vedere lucrările special compuse pentru acest instrument – concerte de cameră, simfonice sau suite.
Mi-am luat timpul necesar unei audiții prelungite, astfel încât de-a lungul unei zile (fiind duminică, mi-am permis) am audiat zece dintre concurenții înscriși. I-am ales în funcție de două mari criterii: să fie din țări cât mai diferite (SUA, Jaaponia, România, Italia, Polonia, Suedia etc.) și să fie reprezentanți ai ambelor sexe. Audițiile au fost fie cu laptopul în brațe, uitându-mă la ei, încercând să le surprind fiecare gest și mișcare, lăsându-mă cucerită de felul cum comunică cu acompaniatorul, fie mișcându-mă prin casă și lăsând laptopul să meargă. Unii își cunosc atât de bine instrumentul, încât aproape că anticipează (cau un jucător de snooker briliant) sonoritățile – vezi asta din felul cum își schimbă poziția corporală (corpul lor e deja pregătit pentru ceea ce va urma să se audă peste câteva note mai încolo). Alții mângâie corzile ca și cum de asta ar depinde viețile lor, o fac temperamental, vulcanic, se aruncă asupra instrumentului, se mișcă cu tot cu el, într-un balans continuu care pare că nu se va sfârși prea curând. Foarte puțini sunt introvertiți, nu lasă să se vadă decât extrem de puțin din trăirile lor interioare, deși compozițiile alese acoperă un întreg registru de emoții. Când am ascultat fără să-i văd, fără să mă uit la ei, mi-a fost mai ușor să-mi dau seama că unele note nu s-au auzit tocmai cum trebuie – poate pentru că emoția și-a spus cuvântul, cine știe – dar, în același timp, mi-am dat seama cât de mult contează ambientul. Faptul că sala de concert(e) este asimilată întru totul muzicii clasice nu e întâmplător. Mai toate înregistrările s-au realizat în săli de concerte – unele de tip studio, mai mici, altele mari, foarte puține săli de repetiții. Un singur concurent (dintre cei pe care i-am văzut eu) – Valentin Todea (care reprezintă Suedia în concurs) – a ales să cânte într-o biserică și se remarcă imediat acustica, care este cu adevărat specială (cine a ascultat măcar o dată un concert susținut într-o biserică știe ce spun). În schimb, Roman Cazal (Franța) a preferat ca una dintre lucrări să o înregistreze acasă (mi-adus aminte de clipurile lui Gautier Capuçon din timpul lockdownului). Keisuke Morita (Japonia) mi s-a părut foarte bun din punct de vedere tehnic, poate prea atent la acest aspect. Foarte emotivă mi s-a părut a fi Katherine Audas (SUA). Vasily Stepanov (Rusia) a preferat să nu vorbească, să nu-și prezinte lucrările singur, așa că filmul începe ca și cum ar fi un film mut – spectactorul citește câteva informații despre intrpret și lucrările interpretate. N-ai cum să-l uiți pe Luca Colardo (Italia), foarte tânăr, dar și foarte expresiv, într-un dialog permanent cu pianista (uneori am avut impresia că și-ar fi dorit să cânte el în locul ei!). Foarte buni Antonin Muset (Franța) – Haydn sună într-un fel aparte în varianta lui- și Olivia Meiser (Polonia) Pe Erica Piccotti (Italia) o reții în memoria afectivă pentru fragilitate și tinerețe, are o grație a ei, care îi conferă o anumită distincție. L-am lăsat la urmă pe Ștefan Cazacu, deși l-am ascultat primul! Îl știu de ceva ani pe Ștefan, l-am ascultat și ca spectactoare în sală (la Ateneul Român), dar și din fotoliu, de acasă. E un muzician care a crescut foarte mult în ultimii ani și care a atins un anumit prag al maturității, ceea ce se simte la nivel de interpretare. Din punctul meu de vedere, fără să fi ascultat toți concurenții, cred că are toate șansele să intre în finala concursului (știu cât de buni au fost finaliștii de la ultimele două ediții ale concursului, ascultându-i în finale în direct, așa că pot face o comparație fără să comit prea multe erori).
Sunt mulți concurenți români printre cei 54 și-mi propun ca până pe 3 septembrie să-i ascult pe toți. În acest fel pot să-mi fac o idee despre nivelul de interpretare al tinerilor muzicieni, pot să-mi dau seama dacă avem sau nu o generație de viitori soliști care să cucerească scenele lumii. Deși n-am înțeles prea bine de ce au fost două conferințe de presă organizate înainte de deschiderea oficială a concursului (abia în cea de-a doua am auzit cu adevărat muzicienii, cei care trebuie să se audă cu adevărat când este vorba despre un concurs de muzică!), apreciez eforturile organizatorilor de a se adapta condițiilor impuse de pandemie. Nu e deloc ușor să reorganizezi din mers un concurs de muzică clasică, pentru că, se știe, publicul are un rol esențial – muzicienii cântă ca să fie auziți, apreciați, aplaudați de cât mai mulți iubitori de frumos, iar o sală de concerte goală nu e deloc stimulativă pentru cei care doresc să demonstreze că pot și merită să obțină Marele Premiu. Înregistrările trimise pentru concurs sunt impecabile, ceea ce denotă cât de important este acest concurs pentru muzicienii din întreaga lume. Să participi la Concursul Internațional George Enescu contează enorm pentru cariera unui muzician! Să câștigi unul din premii este similar unei cărți de vizită care poate deschide multe uși: invitațiile curg și ofertele de concerte devin din ce în ce mai variate.
Muzicienii au nevoie de noi! Ascultați-i, încurajați-i, dați-le semn că ceea ce fac contribuie la crearea armoniei! Avem nevoie de frumos, iar ei sunt cei care ni-l pot readuce înapoi în viețile noastre! Intrați pe site, aplaudați-i, (fie și virtual), lăsați-le mesaje, arătați-le că ceea ce fac este bine! Ei cred în dialog, așa că haideți să-l facem posibil!
