„Vina”- Camelia Cavadia

Pentru cititorii de literatură română contemporană, numele Cameliei Cavadia nu este unul necunoscut. A scris deja două romane care s-au bucurat de succes și popularitate în mediul online, acolo de unde este cel mai facil să culegi reacțiile publicului. În urmă cu câteva luni citeam „Măștile fricii”. Iată că a venit timpul și pentru romanul de debut al Cameliei Cavadia – „Vina”. De cât ori am în față un debut, am și o doză mai mare de îngăduință când încep lectura, dar nici prin gând nu mi-a trecut că aș putea fi dezamăgită, pentru că al doilea roman mi-a plăcut foarte mult și știam oarecum ce-i poate pielea autoarei. Totuși, în prima parte a cărții am simțit o oarecare nesiguranță, datorată poate ritmului lent al poveștii pe care o așteptam să se desfășoare în toată splendoarea. Nici personajul principal nu este unul comod, nu se poate spune că îți atrage simpatia, dar o dată ce m-a prins povestea, am simțit-o crescând și șlefuindu-se sub ochii mei, căpătând consistență și profunzime. Pentru că asta reușește Camelia Cavadia în acest prim roman al său – să coboare în profunzimea unui suflet hăituit de propriile temeri și de consecințele dureroase ale acestora. Surprinzător personaj și-a ales în centrul narațiunii, iar alegerea de a-l expune pe acesta mai întâi într-o ipostază respingătoare demonstrează mult curaj.

Ca să te apropii de Tomas H., să empatizezi oarecum cu el, trebuie să ai răbdarea de a-i cunoaște trecutul, de a-l cunoaște pe el cel adevărat. Și atunci deja nu mai poți să lași povestea lui deoparte. Mai întâi trebuie să suporți imaginea unui tip solitar, nesuferit, care își îneacă amarul în băutură și evită cât poate de mult contactul cu oamenii. Așadar, nimic atrăgător, în primă fază. Dar curiozitatea scormonește mintea și îți dorești să afli de ce a ajuns să ducă o astfel de viață. Din fericire pentru el, material o duce bine, nu se confruntă cu lipsuri de acest gen, însă sufletul îi este distrus. Sau aproape. O fărâmă de lumină a mai rămas ascunsă undeva între faldurile întunecoase ale conștiinței. Frapează contrastul acesta dintre confortul material pe care este incapabil să îl savureze și frământarea interioară necontenită, șubredul teren sufletesc pe care se sprijină existența lui prezentă. Dar, desigur, mult mai palpitant este trecutul lui Tomas față de surghiunul prezent autoimpus.

„Erau zile când umbla ca un spectru prin casă, fără să știe că mănâncă, stă sau bea. Doar resturile de mâncare din farfurie, orele înaintate sau sticlele golite îi prezentau certitudinea vieții care sălășluia încă în el. Dacă aceea putea fi numită viață.” (pag. 17)

Și ajungem astfel la cel de-al doilea plan pe care curge narațiunea – viața de dinainte, cea atât de fericită încât friza perfecțiunea la început. Prea perfect și idilic părea totul, un preaplin de fericire nu putea dura o veșnicie. Detaliile acelor începuturi pot atinge pe alocuri neverosimilul, parcă prea sunt toate bune și frumoase, iar lucrurile se aranjează ca prin minune în cel mai fericit mod posibil. Însă cred că era necesară o astfel de etapă, plăsmuirea unui Everest al fericirii, pentru a surprinde în detaliu apoi căderea. Ca și cum ar fi fost nevoie de o pantă cât mai lungă pe care Tomas să alunece încet la început, iar mai apoi să se rostogolească de-a dreptul. Autoarea disecă fiecare moment și fiecare dintre stările care cauzează această cădere. Sub aspect psihologic, romanul este foarte complex, amănuntele abundă și întreg calvarul interior este minuțios descris. Concret, „Vina” se țese în jurul unei familii odinioară foarte fericite care, sub influeța nefastă a demonilor care îl bântuie pe Tomas – gelozia și alcoolul – se năruie văzând cu ochii. Planul trecutului și cel al prezentului lui Tomas alternează molcom, dezvăluind treptat tot mai mult din drama acestuia.

„Probabil că n-au reușit să treacă niciodată cu adevărat peste acea primă ceartă care a frânt pentru totdeauna cercul perfecțiunii în care se simțiseră până atunci protejați. Stricaseră și nu mai reușeau să pună la loc rupturile ce continuau să-i mâhnească. Discutaseră la nesfârșit despre motivele acelor certuri, dar discuțiile îi răniseră și mai tare.

(…)

Se spune că uneori certurile aduc după ele împăcări care au uneori efectul de a vitaliza, de a îmbunătăți legături aflate în primejdie. Cearta lor nu făcuse însă decât să le arate că nimic nu e definitiv, că lucrurile câștigate nu rămân pentru totdeauna așa și că tot ceea ce vrei să ai mai departe trebuie cucerit în fiecare zi, din nou și din nou.” (pag. 104-105)

Povestea curge lent, dar fluid, iar surprizele nu întârzie să apară, o dată ce te lași prins în mrejele ei. Finalul poate fi sau nu prezis, depinde de cititor, de modul în care își canalizează așteptările. Eu, una, nu l-am putut intui și mă bucur că previziunile mele nu s-au împlinit pentru că acest final mi-a revelat ulterior alte dimensiuni ale cărții, la care nu mă gândisem în timpul lecturii. Nu vă voi da indicii, plăcerea e să le descoperi citind. O întrebare însă nu-mi dă pace: văzând-o pe Camelia Cavadia, cu alura ei de fetiță, debordând o sensibilitate aparte, mă tot gândesc cum a putut plăsmui o asemenea poveste întunecată, cu ingrediente ce par atât de străine de felul ei de a fi.

Editura: TREI