Vieţi frânte

Citesc rar cărţi despre război, mai ales despre cele două conflagraţii mondiale, în urma cărora graniţele teritoriale au glisat, reconfigurând o lume care a trebuit să înveţe, din mers şi cu imense sacrificii, cum să trăiască încercând să uite ceea ce nu poate fi uitat. Căci lumea de după război, deopotrivă a supravieţuitorilor şi a celor din spatele frontului, găseşte greu calea spre normalitate. Rămân atâtea răni de vindecat (şi nu vorbim, de fapt, despre cele fizice), atâtea legături care se fragilizează, încât războiul propriu-zis se prelungeşte dureros în războiul interior, mult mai perfid.

A scrie despre aceste destine nu este deloc un lucru confortabil, dimpotrivă. Ficţiunea, oricâte libertăţi şi-ar lua, nu poate eluda în totalitate documentele istorice, ororile pe care le atestă acestea, statisticile sumbre. Melodrama, patetismul retoric, tendenţiozitatea sunt tot atâtea pericole care pândesc acest tip de scriitură. Cărţile despre război, cu viziune antieroică, antirăzboinică, (îmi) par cel mai greu de scris. Îţi trebuie nu doar talent literar propriu-zis, ci şi necesara detaşare emoţională de subiectul abordat. Să nu te ia valul unor raţionamente şi al unor aproape inerente (pre)judecăţi de ordin istoric.

Lui Ralf Rotherman, scriitor german contemporan, îi reuşeşte. Murind când vine primăvara, cel de-al optulea roman al său, stă mărturie în acest sens. Trebuie să fi fost greu să scrii despre ultimul an al Celui de-al Doilea Război Mondial, despre fanatismul nazist, despre soluţia disperată a lui Hitler de a înrola adolescenţi din zonele de provincie şi de a-i arunca în luptă după o instrucţie militară minimală. Căci despre o astfel de experienţă traumatizantă vorbeşte cartea aceasta. Walter şi Friedrich „Fiete”, doi adolescenţi care lucrau ca mulgători la o fermă de vaci din regiunea de nord a Germaniei, sunt brutal smulşi din rostul lor, din bucuria anilor tineri, siliţi să se înroleze într-o armată deja în degringoladă, într-un război deja pierdut, în care ei nu-şi găsesc identitatea şi rostul.

Printr-un artificiu compoziţional, cartea se deschide şi se închide cu mărturia fiului lui Walter, singurul supravieţuitor dintre cei doi fermieri. Fiul îşi prezintă, peste timp, tatăl, aşa cum l-a cunoscut el, drept un om zâmbind „arareori, fără să pară totuşi neprietenos”, o persoană taciturnă, îndatoritoare, îndrăgită de vecini, dar fără să aibă, propriu-zis, prieteni:

„Dar n-avea prieteni şi nici nu-i căuta, rămânând o viaţă întreagă cu sine însuşi, într-o tăcere pe care nimeni nu voia s-o împărtăşească. Gravitatea sa permanentă îi conferea, în ciuda spatelui curbat, o autoritate care te intimida, iar melancolia i se trăgea nu doar din sastiseala în faţa rutinei de zi cu zi a muncii din greu ori a visurilor neîmplinite (…). Era gravitatea celui care văzuse lucruri mai chinuitoare şi ştia mai multe despre viaţă decât ar fi putut exprima, simţind că, şi chiar dacă le-ar fi dat glas, izbăvire tot n-ar fi existat”. (pag. 9)

Este tăcerea în care Walter s-a refugiat după terminarea războiului. S-a căsătorit cu o fată cunoscută la fermă, de care se îndrăgostise înainte de a fi mobilizat cu forţa. Au un băiat. Lucrează în mină, se îmbolnăveşte şi moare la şaizeci de ani, epuizat de muncă, de alcool, aproape surd, ros de remuşcări pentru o alegere de viaţă şi de moarte pe un front care i-a răpit inocenţa şi prietenul. În ultimele sale clipe de viaţă, vegheat de soţie şi fiu, tresare, întors în timp, la auzul obuzelor care cad, şi cad, şi cad în amintirea lui: „Ah, de-acum e iarăşi în război…”, murmură cea care i-a stat alături mereu.

La pensionare, fiul îi dăruişte tatălui un caiet, nădăjduind să-l determine la unele însemnări personale despre întâmplările din război:

„Dar caietul a rămas aproape gol. Îşi notase doar câteva cuvinte, erau, poate, nişte cuvinte cheie, toponime exotice, şi când după prima hemoragie l-am rugat să-mi povestească mai amănunţit barem acele săptămâni din primăvara lui 45, a refuzat cu un gest obosit şi-a spus cu vocea lui sonoră ieşind parcă din caverna surzeniei sale: La ce bun? Oare nu ţi-am povestit? Tu eşti scriitorul”. (pag.11)

Toate paginile care vin şi se aşază în reconstituirea acelui an de cumpănă sunt deopotrivă o mărturie a tatălui şi a fiului său, scriitorul. O întoarcere la primăvara lui 1945, în care mor atâţia nevinovaţi. Copii şi adolescenţi de-a valma, siliţi să se maturizeze din mers, făcând alegeri rapide, mai mult sau mai puţin inspirate. Alegeri care te pot costa viaţa sau alegeri care te pot tara pe viaţă. Ca să poată dormi, soldaţii luau veronal. Ca să poată avea energie şi să reziste, luau pervitin. Tablete care, în timp, afectează inima, ficatul, rinichii. Jochen, unul dintre băieţii mobilizaţi, rezumă astfel situaţia:

„Partea proastă-i că la drăcia asta te ia cu călduri mai tot timpul. Bagi în tine ceva pervitin şi, chiar când eşti în rahat până-n gât, nu-ţi stă gândul decât la futut. Sângele camarazilor îţi împroaşcă faţa, îi înfigi lui Ivan (rusului, n.n.) baioneta în burtă, şi de cum îţi tragi iar răsuflarea nu visezi decât la băi înspumate şi la buci rotofeie. Când de fapt, acolo jos, totu-i mort ca la moşnegi. Abia dac-ai trecut de douăjde ani şi nu ţi se mai scoală nici să dai cu puşca”. (pag. 105)

Deşi există, în carte, şi descrierea unor scene de luptă, nu acolo e centrul de greutate, ci la nivelul relaţiilor care se stabilesc în viaţa civilă, apoi în cea cazonă. Micile conflicte sau şicane specifice tinereţii. Aspiraţiile, fricile, mai ales acestea din urmă. Raporturile de forţe care se modifică mereu. Ai senzaţia că scriitorul mută lupa, încet, de la o secvenţă la alta, de la un personaj la altul. Una dintre acestea surprinde torturarea şi uciderea unei familii de fermieri nevinovaţi, de către soldaţi şi paraşutişti în uniforme SS. Din amuzament, cu un apetit pentru cruzime de neimaginat. În zadar încearcă Walter să-i convingă că bieţii civili sunt nevinovaţi, ba chiar îşi aminteşte că îi primiseră în casă şi îi ospătaseră, le îngrijiseră animalele şi răniţii…

Din scrisorile lui Walter către Liesel, iubita sa, răzbat multe dintre revoltele sau resemnările prin care trece. Speranţa că se vor sfârşi atrocităţile. Rânduri scurte, nervoase, mature. Un adolescent scrie ca un bărbat cu experienţă. Care nu rămâne indiferent la oroare, la suferinţă, la carnagiul inutil din jurul lui. La un război fără miză pentru el sau pentru ceilalţi băieţi. Din partea „adulţilor”, a comandanţilor SS, niciun semn de compasiune sau de umanitate. Doar ironii acide. Râsul sarcastic, voit superior. În cea mai atroce scenă, când Walter se va afla în plutonul de execuţie care trebuie să-i împuşte prietenul, singurul element capabil să aducă o brumă de alinare fiecăruia dintre băieţi este ceva ce ţine de ruleta rusească: în arma unuia dintre ei este un cartuş orb. Dar niciunul nu ştie în a cui armă se află acesta, astfel încât fiecare se poate consola că nu şi-a împuşcat el camaradul. Probabil singura formă de a (le) linişti conştiinţa la care a recurs Reich-ul…

Din Germania de azi spre Germania nazistă, prin ochii unui scriitor german lucid şi imparţial. O poveste dintre sute, mii de alte poveşti asemănătoare. Decupată cu grijă şi naturaleţe, care acuză tocmai pentru că nu este scrisă şi şlefuită în acest scop. E doar o mărturie despre macularea nemeritată a unor tineri. Şi despre moarte, în primăvara vieţii lor. Şi, poate, un avertisment împotriva oricărui tip de violenţă, împotriva fanatismului şi a monştrilor pe care acesta îi zămisleşte.

coperta MURIND „Murind când vine primăvara” de Ralf Rothmann