When the Rain Stops Falling a avut premiera în 2008; un text dramatic premiat încă de la prima montare și care a cucerit publicul din lumea largă. Andrew Bovell a gândit structura internă a textului printr-o raportare perpetuă la conflict, dar aceste este când interior, când exterior. Cu alte cuvinte, în niciun moment al spectacolului nu avem de-a face cu o situație simplă, care să poată fi decodată prin raportarea exclusivă la cele două personaje aflate față-în-față. Externalizarea conflictului interior rămâne la latitudinea regizorului, la fel și momentul când acesta primează în fața celui exterior.
credit foto Andrei Runcanu
Prima generație, prima relație soț-soție, este ancorată temporal la finalul anilor ’50, o decadă a transformărilor sociale și culturale cu reverberații în următoarele două decenii. Gabriel York și povestea lui de viață – relația eșuată cu propriul fiu și exilul în Australia – este spusă sub forma unei curse prin viețile celor care au participat direct sau indirect la scrierea acesteia de-a lungul următoarelor decenii, dar și a unei povești de familie, cu scopul de a releva relațiile dintre generații. Proiecția într-un viitor utopic este realizată dintr-un motiv foarte clar: trauma este mult prea puternică ca să poate fi retrăită, după cum tuturor le este mai ușor să înțeleagă gravitatea faptelor dacă aleg să se smulgă din mijlocul evenimentelor. Senzația de „ca la film”, de spectator în sală la propria viață este una întreținută și de Radu Iacoban prin intermediul scenografiei. Un decor de un alb orbitor, de un rece care dă frisoane, pentru că luminile de neon asta fac, luminează puternic și rece. Senzația de patină a timpului există încă din primele scene, pentru că nu există niciun element de decor mobil (cel mult cuierul pom plasat într-o extremitatea a scenei și cele trei sfeșnice care sunt aprinse în a doua parte a spectacolului). Patru camere (am putea vorbi și de patru generații diferite, dar într-o foarte mică măsură) într-una singură, în fapt un interior fără personalitate, tocmai pentru că este „mobilat” de niște oameni cu destine tragice. Gabriel York, Gabriel Law, Gabrielle York (ambele vârste), Henry Law, Andrew Price, Elizabeth Law (ambele vârste) și Joe Ryan compun și recompun relații, care la prima vedere par simple; în realitate, ei au destine tragice aflate sub un puternic efect de butterfly (foarte bine strecurat în poveste motivul). Ițele încurcate ale poveștii devin și mai încurcate pentru că Bovell introduce în text tot felul de detalii pe care aproape că le pierdem din vedere, dar la ultimele scene ele capătă adevărata importanță prin scoaterea lor la iveală și reunirea într-un singur tot (motivul puzzle-ului): bilețelul, urna, cartea scrisă de Diderot etc.
credit foto Andrei Runcanu
Costumele celor opt personaje au însemnele perioadei de timp specifice – adorabilă rochia Ilincăi Manolache și de efect machiajul acesteia, voit accentuat, care trimite personajul în zona tipologiei caracteriale, după cum enervant de bine gândit costumul lui Viorel Cojanu, de un anacronism tulburător, care plasează personajul la limita dintre râs și plâns. În fapt, niciun destin nu este ușor de încadrat, niciun personaj nu este în posesia rețetei de fericire totală (sau nesfârșită); dilemele de ordin etic se nasc din punerea în lumina reflectoarelor a unor serii de calități și defecte care nu intră niciodată în echilibru, de aici și senzația că eșecul îi paște pe toți. Cu toate acestea, la final nu rămâi cu ideea de vid absolut, zădărnicie și fatalitate a destinului, ci cu o puternică senzație de acțiune. Vrei mai mult de la viață și te aștepți să primești mai mult de la cei dragi.
credit foto Andrei Runcanu
Când ploaia se va opri avea toate premisele să fie un spectacol foarte bun: regizor creativ, echipă sudată de-a lungul anilor, trupă de actori valoroși. În realitate, nu știu ce s-a întâmplat, dar de la un punct încolo am avut senzația că toată poezia textului s-a pierdut în noianul de relații. Din grija de a nu scăpa povestea din mână – complicată, au spus-o și alții, încă de la apariția textului – Radu Iacoban a desensibilizat spectatorului printr-o supralicitare a detaliilor. Personajele intră și ies din propriile lor povești în momente deloc întâmplătoare, dar poziționarea lor față-în-față forțează spectatorul să adopte o anumită atitudine vizavi de ei, de aici și senzația că am fost obligată să pun în circulație prejudecăți de care nu mă simt răspunzătoare. Dialoguri de o frumusețe tulburătoare sunt expediate în spatele efortului de înțelegere a eșecului unuia sau altuia dintre personaje, fără să avem într-un final și justificarea acestor expedieri. Multe scene sunt construite în cheie parodică, special ca să accentueze nefirescul, absurdul, dar asta a dus la menținerea spectatorului la o oarecare distanță de frumusețea textului. În schimb, universul sonor salvează, practic el construiește podurile aruncate în aer de regizor. De altfel, muzica și accentele de culoare (pantofii roșii, rochia verde smarald și pantofii roz pudră) devin ancore pentru cel care vrea să decodifice ceea ce se întâmplă pe scenă.
credit foto Andrei Runcanu
Senzația acută că de multe ori nu înțelegem ce ni se întâmplă și, mai rău, nici nu avem șanse să înțelegem vreodată, primează la finalul unui spectacol în care tensiunea a primat. Destine sumbre, marcate de tristeți nesfârșite, vinovății mai mult sau mai puțin asumate, tragedii consumate sub ochii celor din sală, despre toate acestea este vorba în Când ploaia se va opri. Iau cu mine cadre întregi, imagini de o frumusețe atipică, deși aș fi preferat să plec acasă meditând la destine frânte și imposibilitatea unora de a fi fericiți, orice ce ar face.
Când ploaia se va opri – Teatrul Mic
De Andrew Bovell
Traducerea – Radu Iacoban
Regia – Radu Iacoban
Scenografia – Tudor Prodan
Muzica originală – Aida Šošić
Mișcare scenică – Ștefan Lupu
Producător delegat – Arti Trandafir
Distribuția: Andreea Grămoșteanu, Diana Cavallioti, Ilinca Manolache, Alina Rotaru, Ionuț Vișan, Cezar Grumăzescu, Virgil Aioanei, Viorel Cojanu, Andrei Brădean
