Ursuleţul lui Freud – Răzvan Petrescu
Cartea care m-a convins că nu este nici o ruşine să dorm cu un mic Winnie The Pooh
(cronică de Adi George Secară)
Răzvan Petrescu a fost mereu molipsitor pentru mine. După ce i-am citit „Farsa”, m-am apucat de teatru. De scris teatru. După „Ursuleţul lui Freud”, am vrut să vă spun câte ceva despre fanteziile mele cu Winnie. Winnie al doilea, deoarece primul a fost pierdut în vechiul orăşel al copiilor, în timpul unei lupte a soţiei şi a fetei mele cu câinii vagabonzi, prilej pentru soţie de a-mi face o declaraţie de dragoste de genul „Tu muşti mai bine!”
Desigur, îţi poţi da seama că este vorba de un război cu pornografia… infantilă (a unor scriitori nematuraţi, nematurizaţi, „scriitori” sau a unor autori de best-sellers-uri de gen: „Am pornit la drum cu gândul de a declara un război microscopic volumelor destinate îndobitocirii, fără să iau în calcul că lumea este ea însăşi, în general, dobitoacă…”) încă de la pagina 9, sau dacă începi cu clapetele: pe prima clapetă sunt inventate vorbe de duh, precum aceasta a lui Hawking: „Această carte m-a făcut să renunţ definitiv la cercetările mele asupra găurilor negre”! Pe a doua clapetă „se intră” mai adânc în profunzimea problemei: instabilitatea şi impostura într-o anume literatură, erotică tânjind după un erotism autentic! Se deconspiră alte titluri posibile ale culegerii sale de cronici de întâmpinare non-conformiste: „Farmecul înclinat al pornografiei”, „Farmecul electrocutat al pornografiei”, „Orgasmul sună întotdeauna de nouă ori”, „Spitalul de literatură” sau „Saltimbancii”! Rubrica se intitula „Cartea de noapte” şi a avut aproape 40 de articole, apărând în „Dilemateca”. Poate unii o mai ţin minte!
De ce „Spital”? Sau „Saltimbancii”? Pentru că „e o carte pentru copiii din noi, pe care poţi să-i sperii oricând cu Spitalul”, iar „Saltimbancii” „datorită chemării celor mai mulţi scriitori prezenţi aici, pe care nu o conştientizează: sunt nişte circari erotici. Şi rezistenţi, nici un insecticid critic nu-i distruge, devin şi mai vioi dacă-s făcuţi pulbere, problema e că-s lăudaţi. N-are importanţă că au succes la public şi la critica cu lampion roşu, am învăţat că lumea e moartă după indecenţe, în consecinţă indivizii scriu ca ieşiţi din cavouri. Aşadar, mi s-a părut că singura cale de a-i opri – măcar până la uşă – este umorul. Pare mai eficient decât usturoiul, crucea şi ţăruşul. Deşi n-aş renunţa la ţăruş.”
Aşadar, fără a inventa tragerea în ţeapă quasicritică (Alex.Ştefănescu a perfecţionat tehnica!), Răzvan Petrescu a trecut la vânătoarea de strigoi şi vampiri ai literaturii, nu numai de pe la noi… În altă ordine de idei, ţinând cont de pasiunea pentru jazz a scriitorului (convertit pentru o perioadă la cronică literară), este, dacă vreţi, inventatorul „jazz criticii” (deşi mulţi tare tot improvizează, de tot jam-ul posibil!), măcar până nu revendică altcineva paternitatea conceptului! Sunt vizate nume importante sau măcar destul de sonore: Sacher-Masoch, Pseudo-Puşkin deloc aeropagit, Philip Roth, Saramago, Naghib Mahfuz, Nothomb (cred că mulţi o preferă pe Poulain, dacă nu, mai exact, pe Audrey Tatou!), Swift, Graham, nu Jonathan, Nin cu toată Delta ei (nu citiţi, nu pescuiţi, că muriţi!), un Constantinescu (Radu F., ce credeaţi?), fraţii Strugaţki, Alain Robbe-Grillet, Iris Murdoch, Russell Banks, Gombrowicz (apreciat în cele din urmă, cu volumul prezentat, „Bakakai”), Carson Mc Cullers. La ultimii doi şi la alţi doi scriitori jumătate sunt găsite şi părţi bune.
După „Scrisori către Rita”, aia cu Ramona, alte şi alte titluri, nu m-aş mira ca Răzvan Petrescu să aibă coşmaruri, un demon să-i tot şoptească să se întoarcă şi către români, către fanteziile lor erotico-scriitoriceşti, să scrie, de pildă, şi „Ursuleţul lui Nobel”, în care eroilor sexuali mioritici să li se rezerve pagini la fel de haios-satirice.
Ca să mă inspir/ molipsesc iar, direct de la sursă, Răzvan Petrescu scrie (aici) cât mai vesel despre „cărţi triste” („între 2006 şi 2008 am citit câte o carte tristă pe lună, inclusiv în concedii (pe care mi le-am stricat”), şi mai ştiu unii ce „anume” mai sunt triste pe lumea asta plină de ursuleţi de pluş, în care mâncarea preferată este lăbuţa-barbeque de urs adevărat, macho!, de la Old Shatterhand citire), cu un anumit grad de masochism (poate de aceea se şi începe cu „Venus înveşmântată în blănuri”!), reuşindu-se (miraculos, cum altfel?) să se transforme cronica literară în proză de suspans (de cel mai multe ori cu final… aşteptat dezamăgitor!), unde apare clanul… Crétinon (de personaje, „nume predestinat”), pe care îl trece în insectar, personaj cu personaj(ă), poate sperându-se în secret la revoluţii precum cele visate într-un „laborator sentimental”: „mici revoluţii de zi cu zi pot duce la marile revoluţii colective şi universale mult mai sigur decât invers.” (p.28)
O concluzie ar fi că revoluţiile sexuale nu aduc o schimbare în bine în ceea ce priveşte chiar toate cărţile/textele cu mult prea căutat subiect erotic, poate că o fi vorba şi despre „Senilitatea lui Eros” (după cum se intitulează cronica la „Animal pe moarte”); cert este că Răzvan Petrescu vine cu propuneri mai mult decât interesante: „cred că ar trebui legalizat în fiecare ţară un concurs sever pentru obţinerea permisului de cititor” (p.33), pe diverse categorii. Sau: „…femeile nu vor avea voie să scrie literatură decât cu dispensă” sau bulă…
Oricum, când declară că „în sfârşit, o carte care mi-a plăcut”, comentariul nu te face să înţelegi dacă este printre celelalte două şi jumătate care merită citite… Eşti lăsat „gelatină”, cu o „peşteră-carte” a lui Saramago, despre care unele personaje, printre care şi un câine, consideră că ar fi mai puţin bună decât altele ale portughezului, în care nu apare nicio gaură neagră, ori vreo epidemie de orbire din prea multă lectură de cărţi proaste şi mediocre!
A, să nu uit! Titlul prezentării de faţă nu are nimic de-a face cu „Fantasmele erotice ale bărbaţilor”, de Nancy Friday, care a descoperit după zeci de ani de cercetare şi o carte de peste 550 de pagini, un plagiat monstruos şi indecent după 200 de bărbaţi, că în fiecare bărbat se ascunde un băieţel. Care bărbat? Care recunoaşte că nu a avut vreun ursuleţ de pluş când era mic, nici un prieten imaginar… La un moment dat se face şi un laudatio la adresa traducătorilor (menţionaţi Radu Paraschivescu şi Luana Schidu, mai pe la sfârşit şi Ilinca Ilian), parcă înţelegându-se că „În clipa morţii” de Jim Crace şi „Lumina zilei” de Graham Swift chiar ar merita să fie citite! Pentru a doua garantez şi eu!
În final trebuie să mai mărturisesc că abia la pagina 74 sau 75 am râs ca la prozele lui Răzvan Petrescu! Dar asta nu înseamnă că nu am zâmbit încă de la spusele probabile, nu imposibile ale lui Hawking! Ceea ce lui Winnie (sincer, nu-mi place de el, da’ sunt un sentimental!) nu i s-a întâmplat! Poate fiindcă nu i-am citit cu glas tare! Poate voi încerca, totuşi, chiar cu cronica care dă titlul cărţii ( o cronică la „Cavitatea” de Maxim Crocer – se pare că este un eşec maxim!), din care aflăm că „sexul este un animal de tip koala” (citat din Crocer!), „care se ştie că-i un ursuleţ tâmpit” (citat din Petrescu)! Bref, „ursuleţul lui Răzvan Petrescu” este cineva între Baloo şi Paddington, ca să nu mai răscolim şi alte cărţi, deşi nici Yogi ori Po (panda din „Kung fu”) n-ar fi chiar străini spiritului… critic satiric! Uneori chiar este, poate, prea dur: „Voi spune un singur lucru despre Robbe-Grillet: bine c-a murit!” (p.95)
Şi dă-i, şi luptă, dar cărţile prea puţin bune nu vor muri niciodată, decât în felul lor! Oricum, pe criticii (şi cititorii) păcătoşi asta îi aşteaptă pe lumea cealaltă (că tot se zice de „iadul idioţilor”!): toate cărţile proaste din toate timpurile! Ca să nu mai facem apropo-uri la efectele bombelor de la Hiroshima şi Nagasaki: „ravagii universale, găuri în limbi, în creier, croieşte scriitoare din femei instabile, plus crize universale de admiraţie!” (p.106)
Aşadar, se mai critică şi sistemul editorial universal, cu „semnătura pe actul de deces al literaturii”! Ceea ce ne grăbim să facem şi noi, crezând în învierea literaturii!
P.S. De vreo trei săptămâni, nu-l mai găsesc nici pe Winnie al doilea şi zău că nu i-am făcut nimic!
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul apariției: 2015
Nr. pagini: 144
ISBN: 978-606-588-847-0
Poți cumpăra cartea de la elefant, libris sau de pe site-ul editurii.
