Un manifest al libertății: Eseuri eretice despre filosofia istoriei

Eseurile eretice despre filosofia istoriei ale lui Jan Patočka, recent traduse de către Anca Irina Ionescu, la editura Herald, reprezintă una dintre acele nu foarte voluminoase scrieri care au dovedit destulă substanță cât să traverseze deceniile și, la momentul respectiv, granițele unui stat cehoslovac sugrumat de cenzură. Cu siguranță, aplicarea unei metode filosofice neagreate de sistemul comunist de validare, precum fenomenologia, modul liber și neconvențional de abordare a anumitor teme (originea și sensul istoriei, de exemplu), precum și istoria personală de dizident a lui Patočka au făcut ca Eseurile eretice (născute din mai multe mini-coferințe orale ținute de Patočka în cadrul intim al apartamentului propriu sau al apartamentelor prietenilor) să se bucure de celebritate clandestină și să fie tipărite în samizdat, volumul fiind de asemenea trimis și publicat în Occident încă dinainte de căderea regimului comunist cehoslovac. Tocmai de aceea, o astfel de lucrare (scrisă într-una dintre cele mai dificile perioade pentru libertatea de expresie) va rămâne mereu o mostră admirabilă de gândire „eretică” sănătoasă, pe care o datorăm unui om de un curaj moral și intelectual remarcabil. Dar, mai pot fi citite astăzi Eseurile eretice ca o operă substanțială și interesantă în sine? Mai există în ele gândire vie, care să supraviețuiască extragerii din contextul în care au fost produse? Răspunsul nu este ușor de dat. Ele reprezintă cu siguranță un text valoros și substanțial (chiar dacă nu întotdeauna perfect coerent) pentru cei care acceptă premisele abordării fenomenologice și consideră că există temeiuri pentru o luare în serios a unei critici heideggeriene a modernității. Chiar și pentru cei care nu gustă abordarea fenomenologică a autorului (care vine dintr-o asumare reală și deplină a fenomenologiei, nu dintr-un simplu mimetism al limbajului), textele lui Patočka pot fi pline de observații profunde și de intuiții strălucitoare (unele profetice de-a dreptul). Pentru aceste categorii de cititori, lectura Eseurilor eretice va fi o adevărată plăcere și o întreprindere intelectuală inspiratoare (cum a fost și pentru mine). Există însă și o categorie de cititor pentru care lectura va fi iritantă și sterilă, acel cititor care nu acceptă lectura fenomenologică și respinge totodată terminologia și conceptualizarea proprii autorului. Prototipul unui astfel de cititor îl găsiți aici. (Nu mă pot împiedica însă să observ în treacăt că această combinație de înțelegere aproximativă a fenomenologiei şi rea voință în receptare nu avea cum să ducă la o lectură fertilă).

Pentru Patočka, istoria nu este dată de la bun început. Desfășurarea temporală ancorată în conștiința pre-științifică nu este încă istorie. Istoria poate începe atunci când trecerea timpului se deschide către conștiința umană, relevându-și în același timp natura problematică. Lumea omului este de la bun început lume a muncii. Munca este o determinare ontologică a omului și nu o activitate accidentală și prin urmare ea poate fi definită ca „ceea ce a reușit să mențină omul cel mai bine și cel mai mult timp în cadrul proiectului de viață ca atare, proiectul simplei existențe… Abia pe baza producției lumea umană dobândește „un caracter de permanență, un schelet solid sub țesutul de inconsistență moale al reproducerii vieții.” O astfel de viață este lipită de problematicitate, dar o ascunde totodată. Existența simplului proiect de viață ca atare poate fi plin de probleme punctuale care trebuie rezolvate, dar nu exhibă încă problematicitatea ca structură însăși a existenței istorice. Pe acest fundal, inventarea divinului este o modalitate a „elevării deasupra trudniciei și moralității vieții omenești”. Zeii și locurile divinului se referă la o fundamentare ontologică pe care simplii trăitori pe pământ nu o pot realiza prin ei înșiși. În principiu, zeii nu sunt deasupra nevoilor, dar nevoile și muncile lor vizează direct ordinea lumii, structura și esența ei. Ele nu aparțin esențialmente lumii trudniciei și smulgerii prin muncă din opacitatea naturii a celor necesare traiului. De asemenea, zeii nu sunt supuși morții, ceea ce îi face în principiu să fie existențe radical diferite în raport cu oamenii. Zeii justifică și fac astfel inteligibil răul lumii, asigură ordinea de care oamenii au nevoie și conferă omului un loc în trama cosmică (chiar dacă un rol secundar). Dar, pentru Patočka, această primă „elevare” din domeniul necesității se face doar printr-o extindere a lumii și gospodăriei pământești, pusă acum într-o relație necesară și cauzatoare cu împărăția zeilor:

«Acest poem (epopeea lui Ghilgameș – n.m.) simbolizează autoînțelegerea omului pentru care lumea aparține zeilor, iar aceștia hotărăsc în mod unitar destinele indivizilor; văzută de om, această lume este o mare gospodărie administrată de cei puternici care, în alianță cu zeii, se străduiesc să mențină răul lumesc între anumite limite și, în pofida faptelor lor vitejești, împărtășesc soarta muritorilor… Între lume și „gospodăria mare” care este împărăția nu există așadar o delimitare netă.»

Această comunitate a zeilor și credincioșilor este încă o lume preistorică și naturală:

„Este naturală deoarece comunitatea acceptă pur și simplu conținutul ei ca pe ceva dat, așa cum se prezintă. Este o comunitate a zeilor și muritorilor, un spațiu de viață al celor care depind de pământul roditor și de lumina cerurilor, dar și al celor care nu depind de acestea și constituie astfel misterul cel mai uimitor al acestei lumi.”

Nașterea efectivă a istoriei nu ține de un eveniment cronologic, ci mai degrabă de un eveniment interior, de o cutremurare din mijlocul căreia omul descoperă nu doar ceea ce i se arată, ci faptul profund misterios că ceva se arată, că există ceva de dezvăluit. Or, a dezvălui ceea ce se ascunde în apariție

„înseamnă să punem întrebări, să descoperim problematicitatea nu a cutărui și cutărui lucru, ci a universului în general și a vieții care se inserează în mod riguros în el.”

Descoperirea existenței ca fiind problematică este „o cezură” care nu mai este de ordin cantitativ, ci deschiderea unor posibilități de a trăi „și pentru altceva”. Acest moment este cel al nașterii politicului și a filosofiei. Politicul, sau viața în polis, se dezvoltă pe baza oikos-ului familial, dar în „opoziție cu intimitatea generativă închisă a acestuia”: „viața politică se dezvoltă prin voința de apartenență la un domeniu public, care reprezintă continuitatea creată și întreținută de activitatea liberă a oamenilor. Această nouă posibilitate constă în recunoașterea reciprocă a oamenilor ca liberi și egali, recunoaștere care trebuie să fie confirmată permanent; aici activitatea nu mai are trăsătura de trudă impusă așa cum este munca, ci de manifestare a excelenței, de reprezentare a ceea ce poate fi omul în întrecerea cu cei în esență egali cu el.” Ceea ce este însă cu adevărat cutremurător în stabilirea cestei cezuri este faptul că că, odată cu descoperirea acestei întemeieri în comunitate a vieții omului și a determinării comunității prin lupta liberă între egali, omul pierde odată pentru totdeauna înrădăcinarea neproblematică a vieții sale neistorice (descrisă prin simpla viețuire în natură) sau preistorice (în care există memoria colectivă sub forma memoriei scrise). Viața istorică se va desfășura de acum înainte în virtutea unei fundamentale lipse de temeiuri. Istoria începe numai atunci când are loc o clătinare a „sensului prestabilit”, numai în urma intuirii acelui „nimic care nimicnicește” al lui Heidegger:

„Viața politică ca viață într-un timp al insistenței, într-un timp pentru… această stare de vigilență continuă este în același timp o permanentă lipsă de ancorare, de neînrădăcinare. Aici viața nu stă pe temelia solidă a continuității generative, nu se sprijină cu spatele de pământul întunecos, ci are în permanență în fața sa întunericul… în esență este vorba despre o viață fără niciun fel de acoperire.”

Istoria începe atunci când, în mișcarea excelentă a politicii și filosofiei, oamenii descoperă concomitent abisul la care se raportează tot ce există, fragilitatea oricărui sens, lipsa unei întemeieri permanente și nechestionabile și mândria și unicitatea unei vieți comune care să aducă împreună ființele umane aflate în căutarea permanentă, niciodată finalizată, a unui sens:

„Spiritul occidental și istoria mondială sunt legate unul de altul încă de la apariția lor: este vorba de spiritul care conferă sensul libertății, zguduie viața acceptată ca atare și certitudinile acesteia și, odată cu această zguduire, dă naștere unor noi posibilități de viață. Acum apare filosofia.”

Plecând de aici, istoria poate fi definită în termeni neechivoci, poate fi legată de luptă, de polemos, de incertitudinea care zguduie, de libertate, de căutarea permanentă. Plecând de aici se poate vorbi despre sensul istoriei, care nu poate fi niciodată individual și particular, despre criza civilizației tehnologice, despre demonicul care ridică viața umană deasupra existenței productive, dar care trebuie legat de responsabilitate pentru a depăși orgiasticul, de aici poate fi definită lumea istorică drept solidaritate a celor zdruncinați. Am citat in extenso pentru a urmări cât de fidel liniile argumentării lui Patočka. Există în Eseurile eretice pagini sclipitoare, de o profunzime și de o frumusețe unice. Departe de a fi desuete, rândurile lui Patočka se dezvăluie treptat cititorului răbdător și dispus să asculte. Înțelegem acum forța lor particulară de atracție, curajul gândului celui care a aflat demnitatea și direcția existenței umane dincolo de lumea ideologiilor care închideau sensul istoriei și dincoace de lumea zeilor care țineau încă sub călcâiul lor libertatea umană, înțeleasă ca început al problematizării. Și, dincolo de a fi desuete, avertismentele lui Patočka în privința declinului spiritual al lumii noastre par astăzi mai actuale decât oricând:

„Sub forma divertismentului obligatoriu, plictiseala devine o experiență metafizică colectivă, una din trăsăturile caracteristice ale epocii noastre… Cele mai rafinate descoperiri sunt plicticoase, dacă nu duc la exacerbarea MISTERULUI care se ascunde în spatele a ceea ce este descoperit, a ceea ce ne este dezvăluit. Imensa putere de pătrundere a gândirii umane descoperă cu o vehemență până acum nici măcar visată vreodată, dar aceeași gândire este imediat acaparată de cotidianul ordinar și de înțelegerea existentului, în principiu, ca ceva descoperit și clar… Existența a încetat să mai fie o problemă, căci orice existent se află în văzul tuturor în toată absurditatea sa cuantificabilă.”

Desigur, Eseurile eretice trebuie citite astăzi cu precauție, cu rezervă critică și cu o dispoziție analitică capabilă să distingă între valoarea contextuală a scrierii și valoarea ei perenă. Dar nu cred că aceasta din urmă este contestabilă. Manifest înflăcărat și adesea sclipitor pentru demnitatea umană, pentru excelența destinului istoric al lumii europene (atât de sinistru pus în dificultate de ideologiile alienante ale secolului XX), cartea lui Patočka (este un pariu personal) își va păstra locul ei unic în istoria gândirii politice și filosofice a lumii.

Cu siguranță, traducerea cărții pentru prima dată în limba română este un eveniment editorial.

Eseurile eretice despre filosofia istoriei – Jan Patočka