„Blestemul tâlharului mustăcios” este un roman despre care se va vorbi mult timp de acum înainte, la superlativ doar! Se citește pe nerăsuflate, vă face să uitați de orice problemă cotidiană și vă va stârni hohote de râs! Despre carte o să scriu pe îndelete zilele următoare, dar ca să nu vă stric surpriza am zis că ar fi mai bine să vă faceți o idee despre roman citind despre autoarea acestuia. Irina Teodorescu este numele celei care i-a dat viață personajului principal și vă invit să o cunoașteți mai bine citind interviul care urmează.
Pentru prima dată mă văd nevoită să iau interviu cuiva despre care nu știu (aproape) nimic. De fapt, ce știu acum se rezumă la: tânără, frumoasă, autoare a unui roman excelent (și o spun în cunoștință de cauză) deja premiat. Completați lacunele? 🙂 Ce credeți că ar mai trebui să știe cititorii despre dvs.?
Ah, vă mulțumesc pentru complimente, dar nu sunt nici chiar atât de tânără, nici chiar atât de frumoasă 🙂 (să nu-și imagineze cititorii vreo Ileana Cosânzeana… Altfel vom crea decepții!).
În rest și pe foarte scurt: m-am născut în 1979, la București, am fost la școala 307 unde scriam poezii, am plecat în Franța în 1998-99, m-am apucat aici de grafică și publicitate, am făcut doi copii gemeni și o mică agenție de comunicare (fac grafică, art direction); am scris mai întâi niște povestiri scurte (de care m-am apucat prin 2008), când povestirile s-au strâns le-am trimis la diverși editori, unul a zis că le publică, le-a publicat, în 2011 a apărut aceasta primă carte; în 2013 l-am scris pe Mustăcios, l-am trimis la niște edituri, una mi-a răspuns foarte repede, l-au publicat, mi-am luat o pisică… A fost bine! Mustăciosul le-a plăcut mult francezilor. Cum a început să aibă succes, eu m-am panicat, fiindcă nu știam cu ce se mănâncă succesul. Ca să nu mă mai gândesc la asta, am mai scris un roman. Acesta se cheamă Les Etrangères (Străinele, cum ar veni în română), care a apărut tot la aceeași editură anul trecut, în 2015. Tot în toamna lui 2015, Mustăciosul a apărut și în Germania și a cucerit niște inimi și acolo. Traducătoarea în germană a luat un premiu foarte prestigios pentru traducerea ei (vă dați seama, cu toate frazele acelea amestecate și cu verbele lor la sfârșit, cred că i-a fost greu). Între timp, am scris o piesă de teatru, se numește „Sfârșit de secol XX occidental”. Sperăm să reușim s-o urcăm pe scenă (s-a constituit o echipă: un regizor, niște actori, o plasticiană din România, o regizoare din Bulgaria). Am fost în București în luna mai cu o bursă de scriitură de la Institutul Francez : am făcut niște cercetări în legătură cu cel de-al treilea roman.
„Premiul Andre Dubreuil pentru roman de debut”. Cum ai ajuns să scrii romanul? Sau, mai bine spus, de ce ai ales să scrii roman și nu poezie sau eseu?
Mustăciosul a fost premiat de mai multe ori. Premiul André Dubreuil a fost primul. Și despre cum am scris romanul… Deci, mi se publicase cartea asta cu povestiri (se numește „Treișpe”) și mă gândeam să scriu un roman, dar timpul trecea, eu eram ocupată etc. În vara lui 2013 iubitul meu și-a schimbat jobul și nu avea deloc zile de concediu, așa că am rămas cu toții acasă (pe vremea aceea stăteam în Paris), iar eu am avut dintr-o dată timp. M-am apucat de roman știind că va fi o poveste de familie și că, împletită cu aceasta, va fi o a doua poveste, cea a cuplului contemporan „el și ea”. Am scris zilnic și pe măsură ce trecea timpul, creștea și mirarea mea în privința personajelor astea care deveneau din ce în ce mai „colorate”. Țin minte că la un moment dat am hotărât că Tot-Ion va fi un nemernic, însa nu prea știam cum gândește și cum se comportă un nemernic; el singur, el, deși nu este decât un personaj, mi-a dictat ce să scriu.
Literatura românească nu prea are romane despre capă și spadă, cu alte cuvinte nu stăm prea bine la capitolul „muschetari”. Eu am crescut citind Alexandre Dumas și Michel Zevaco, dar și seria românească scrisă de Ioan Dan. Dvs cum ați ajuns să scrieți un astfel de roman?
Ei, nu mi s-a mai spus până acum că Mustăciosul e un roman de capă și spadă. A mai venit vorba de un „Western din Est”. Un jurnalist mi-a spus că este un fel de „Un veac de singurătate” à la Emir Kusturica. S-a vorbit foarte mult despre un aspect de „basm”… Eu nu mi-am dat seama de toate acestea. Nici nu știam că am scris un roman cu umor. Personajul „el” din cuplul „el și ea” se numește Xav’ (adica Xavier) și am insistat ca prenumele lui să rămână același, pentru că l-am ales după personajul Xavier din romanul lui Kundera „Viața e în altă parte”.
Ce mi-a plăcut foarte mult la „Blestemul tâlharului mustăcios” este, în primul rând umorul sănătos; fără a avea nimic vulgar romanul aduce în prim-plan, totuși, o familie cu mai multe generații în care cu greu putem găsi membri „normali”, adică fără prea multe păcate. Și pentru această abordare și tot ați fi meritat un premiu. Pe de altă parte, ați ales o frazare mai puțin obișnuită, de fapt mai puțin utilizată de prozatorii contemporani, frazare care impune un ritm alert și îl ține pe cititor în priză tot timpul, de fapt acesta nu va lăsa cartea din mână până nu o va parcurge cap-coadă. Cum ați ajuns la această formulă? Aveți mai multe variante ale romanului, v-a ieșit din prima, ați gândit fiecare frază înainte să o așterneți pe hârtie?
Aș califica scriitura mea drept „intuitivă”. Sau organică. Vine, curge, nu știu de unde. Și dacă nu vine, atunci nu știu cum să fac să o aduc. De aceea și scriu prima versiune de mână, pe hârtie.
Bineînțeles, aveam o idee generală a temei din carte. Știam începutul (cu Mustăciosul care moare și blestemă) și sfârșitul (nu precizez, că stric suspansul). Între început și sfârșit nu știam nimic, nici unde, nici când, nici cine…
Personaje bine conturate, deși fără prea multe detalii. Asta da performanță, pentru că de aici vine și posibilitatea cititorului de a-și folosi imaginația din plin. Nu e riscant să-l atrageți pe acesta într-o lume pe care chiar el trebuie să o proiecteze în cea mai mare parte? Nu vă e frică de polemicile stârnite de diferitele niveluri de înțelegere?
E riscant, dar îmi place să las loc în jurul meu. Mă bucur foarte mult când diverse persoane îmi spun c-au văzut cutare calitate sau cutare asemănare. C-au citit un basm, c-au citit o tragedie, c-au imaginat un film, c-au citit un roman de capă și spadă! Mi se pare minunat, vă dați seama, în 150 de pagini atâtea posibilități!
Și-n afară de asta, eu nu mi-am dat seama de acest aspect la început. Și nici editorii nu mi-au spus. Acum știu că am jucat cu Mustăciosul un joc periculos: „quitte ou double” se zice în franceză, adică ori pierzi tot, ori câștigi dublu. Se pare că am câștigat dublu (deși încă nu știu exact care era miza 🙂 ).
Și fiindcă vorbeam despre cititori, dacă ar fi să recomandați „Blestemul tâlharului mustăcios” la cine v-ați gândi?
La Cristian Mungiu sau Corneliu Porumboiu ca să facă un film (deși am o prietenă care face filme și mi-a spus că, având în vedere numărul de personaje și de epoci, bugetul pentru decor, costume și actori ar fi enorm). Sau un regizor de teatru ca să facă o piesă de teatru (de altfel, chiar ar fi mai simplu : patru actori care-și lipesc și dezlipesc câte-o mustață și joacă toate personajele).
Veți continua sau nu să scrieți? Dacă răspunsul este da, ce va fi următoarea carte: tot o saga, un volum de poezie, poate eseuri?
După cum spuneam, al doilea roman este deja publicat, al treilea e aproape terminat. Și piesa de teatru pe care am menționat-o mai sus. Am o idee (de câțiva ani) de a scrie un eseu despre ce înseamnă să trăiești o revoluție. Deocamdată se numește „What is revolution”. Am început deja cu niște portrete ale unor săteni din Bărăgan, acum doi ani, lucram în colaborare cu o fotografă. Între timp, portretele scrise au devenit niște texte care, zic eu, pot exista fără imagini. Numai că nu sunt destule, trebui să continui. Însă trebuie să găsesc timp și surse financiare ca să pot continua acest proiect.
Uneori scriitorii își doresc să-și întâlnească publicul cititor, alteori chiar dimpotrivă, încearcă să aibă cât mai puține contacte cu aceștia. Pe dvs. publicul de aici, din România, va avea șansa cunoașterii față-în-față?
Da, voi veni în București, din câte am înțeles, la FILB, între 7 și 9 decembrie.
Alte invitații nu am primit deocamdată, sper însă că vor veni; mie-mi face plăcere să întâlnesc publicul, și mai ales publicul compatriot. 🙂
Dacă nu mă înșel, la ora actuală stați în Franța. De aceea întrebarea mea este oarecum firească: subiectele cărților dvs viitoare vor avea legătură cu lumea românească sau nu neapărat?
În al doilea roman, „Les etrangères”, da, lumea românească e foarte importantă. În al treilea (cel încă neterminat) are legătură, însă sper că numai cititorii români își vor da seama… (deocamdată nu voi intra în detalii). Dar, oricum, va fi ceva întotdeauna în mine și în scriitura mea care va proveni din educația și cultura românească. În Franța și-n Germania am primit multe întrebări despre felul un pic decalat, un pic absurd, de a mă exprima și de a descrie realitatea. Am conchis că treaba cu absurdul se trage din amestecul limbii române cu limba franceză. E o teorie cu totul și cu totul profană. Un lucru este însă sigur: legătura cu România mi-a transmis-o mama prin cordonul ombilical, nu prea văd cum aș putea (chiar dacă aș vrea, ceea ce nu este cazul) să scap de ea.
Cum credeți că va fi perceput romanul dvs de către publicul de aici, din România? Vă gândiți și la o traducere a lui?
Aștept cu nerăbdare să văd cum va fi perceput Mustăciosul la el acasă. În Franța a plăcut, însă a rămas un străin (nu pot să mă plâng, francezilor le plac străinii — fac abstracție de evenimentele din actualitate). În Germania, la fel. A plăcut ca un text „exotic”. În România… Nu știu, să vedem. Poate că Mustăciosul e exotic peste tot. Poate nu…
În privința traducerilor, mi-ar face plăcere să existe într-o zi o traducere în engleză. De asemenea, am auzit că un editor italian era interesat de roman… Însă drepturile nu-mi aparțin și nu mă ocup eu de vânzarea lor, de aceea încerc să nu mă gândesc la ele.
Vă mulțumesc pentru că ne-ați dat un roman bun, care se constituie într-o frumoasă lectură de week-end și nu numai. Și, nu în ultimul rând, vă mulțumesc pentru interviu! 🙂
Și eu vă mulțumesc pentru lectură și pentru complimente! 🙂
