Un loc numit „saudade”

prof. Amalia Gabriela Șerbu

Un loc uitat de lume este totul pentru cei care îl populează. Se știu bine între ei, își cunosc dramele, dorințele, căutările, resemnările. Se afundă într-o rutină care îmbracă diferite forme. De la închiderea și deschiderea barului, servirea clienților – a acelorași clienți și pregătirea peștelui – meniul zilei în afară de tocăniță, de la urmărirea unei telenovele și până la băutul de necaz sau bâlciul ocazional, rutina are accente de kitsch și calmitatea vijeliei ce se apropie. Ce șanse au acești oameni, rămași într-un loc în care toți vin și pleacă și nimic nu pare să se schimbe, ce șanse de a trăi diferit au oameni ca Fundă (Bianca – Cuculici), fata cârciumarului, rămasă aici pentru tatăl său, după moartea mamei, deși toți prietenii și marea sa iubire au plecat la oraș? Ce șanse mai are Satană (Cosmin Pană), bețivul satului, incoerent și dezarticulat, să – și înfrunte viața? Sau Sfeclă, fostul polițist, să fie reabilitat la serviciul pe care l-a pus în slujba celorlalți…

După ce tânărul sosește în sat, în căutarea Portugaliei, totul pare să se schimbe pentru o scurtă perioadă, până când soția sa îl caută și-i deconspiră identitatea și lașitățile. Îi aflăm durerile, așteptările, sacrificiile mărturisite sfâșietor și total, ca la spovedanie. Își împărtășește răbdarea cu care l-a ajutat să scape de sentimentul ratării ca artist. Întrebarea pe care o pune piesa, prin vocea personajelor, este legitimă și ne vizează pe toți, cu siguranță: ce facem când suntem nefericiți? Alegem pentru artă și pentru libertate, asemenea lui Gaugin? Orice schimbare, oricât de mică, tulbură viața celorlalți, fără să ne asigure îmbunătățirea propriei vieți, în afara unor consecințe iremediabile. Și, până la urmă, ce caută „Poreclă” (Ștefan Pavel) ? Apusul se vede la fel de frumos și aici, de la poartă, nu e nevoie să ajungi la malul mării. Deși, pentru cel care crede că „viața e în altă parte”, că „fericirea e în altă parte”, Portugalia este o țară a promisiunilor, în care oamenii „simt neantul”, „sunt triști” și asta se spune cu un cuvânt intraductibil – „saudade” (în portugheză, „tânjirea după ceva”, „dorința puternică”), un fel de melancolie sau ce rămâne după ce dragostea a dispărut, ca în melodiile Amaliei Rodrigues, „Rainha do Fado” (regina fadoului).

Regizorul a oferit fiecărui personaj în parte spațiul necesar de a se defini. Excepțional interpretată de Réka Szász, soția alcoolică și uitucă, în starea ei continuă de ebrietate, înțelege însă cu luciditate că este pe cale să-și piardă soțul. Preotul (Constantin Dogioiu) nu are soluții și nici comunicare cu transcendentul, poartă povara atâtor suflete și vina că nu le poate ajuta, cufundat în rugăciuni menite a-l ajuta, mai degrabă, pe el însuși. Simbolic, stă cu Satana la masă. Cârciumarul (Radu Constantinov) marcat de moartea soției, atât de uman în dragostea lui profundă și înduioșătoare față de Fundă, pe care nu încetează să o ajute să-și găsească alt rost. Sfeclă, bătăușul gelos, care și-a pierdut și slujba, și iubita. Sau Clamă (Andrei Cătălin), soțul captiv în căsnicie și în viața de aici. Toate personajele sunt aduse sub lupă. Își trăiesc drama, fiecare în felul lui, ca la Tolstoi. Cel mai frumos zugrăvit, ca un zbor frânt de pescăruș, cu ecouri din Cehov, este cuplul Fundă și Poreclă, a cărui poveste se încheagă și se destramă sub ochii noștri, pentru a ne reaminti că realitatea nu este o „reverie”, că dorințele au nevoie să lupți pentru ele, altfel mor.

Drama psihologică are în ea un rafinament indiscutabil, vizibil în arhitectura subiectului și în evoluția conflictului, dar și în micile detalii scenografice: podul îngust pe care trec zi de zi oamenii, cu serviete, cu bagaje, în papuci sau pe biciletă. Satul de baltă, asemănător cu oricare altul, din orice țară săracă, poate chiar marcată de regimul comunist. Barul cu câteva mese acoperite de mușama și cu puține scaune, dar cu reclame decorative sau imagini cu fotbaliști. Televizorul aprins pentru seriale sau rulând imagini potrivite scenei, un fel de oglindire simbolică în lumea animalelor- cum altfel într-un mediu mai apropiat de natură decât cel de la oraș, dar cu la fel de multe nefericiri sau dileme?!

Muzica și jocul de lumini, schimbarea cadrelor și tonalitățile contrastante, accentuat melodramatice sau de un comic îngroșat, culorile care înghit scena, în acord cu trăirile personajelor- albastru pentru vis sau iluzie, roșu pentru crimă, galben cald pentru iubire-, toate acestea rămân ca un etalon pentru o dramă cu multe implicații, deopotrivă în ceea ce privește profesionalismul regizorului, al scenografului, al inginerilor de sunet, de lumini, de regie tehnică și talentul actorilor, care au dat viață unor personaje autentice și greu de susținut, pentru intensitatea emoțiilor sau pentru schimbarea de registru. Cine a fost parte dintr-o astfel de construcție regizorală poate, cu siguranță, să interpreteze orice rol!

Lirism și reverie, solitudine și sacrificiu, confuzie și luciditate – „Portugalia”, porția de libertate, înainte de „Știrile de la ora 5”. „Portugalia” sau locul din care fiecare caută să evadeze: în băutură, în planuri de viitor neconcretizate, având ca destinație Lisabona sau Budapesta, într-o altă viață.