Pandemia de coronavirus nu e nici pe departe – la ora la care scriu – un subiect încheiat definitiv, mai ales că efectele sale economice și sociale se resimt puternic. S-au modificat relațiile sociale, s-au schimbat comportamente, s-au înlocuit obiceiuri și s-au transformat ireversibil procese economice și financiare. Din punct de vedere literar, subiectul este fertil (încă nu s-au epuizat subiectele pe această temă) și din ce-am observat jurnalul și memoriile scrise în această perioadă au fost, de departe, formele literare preferate, cultivate uneori cu asupra de măsură, chiar și când cele consemnate erau de o banalitate înfiorătoare. Lockdown-ul și perioadele când boala a forțat individul să ia măsuri drastice, dar utile, în ceea ce privește socializarea și stilul de viață au adus cu ele modificări de comportament, schimbări de planuri privind cariera sau adaptarea spațiului casnic la activitățile profesionale ale locatarilor. Unii au descoperit plita electrică și avantajele cuptorului, alții și-au dat seama că renovarea și schimbarea mobilierului o pot face ei înșiși, fără a apela la specialiști; toate camerele s-au transformat în birouri, adesea bucătăria dovedindu-se locul salvator pentru cel/cea care până atunci nu stătea acasă mai mult de câteva ore. Relațiile dintre membrii familiei s-au modificat adesea drastic, fără posibilitatea revenirii la „cum a fost înainte”; copiii s-au îndepărtat de părinți, proximitatea a devenit adesea un calvar, iar împărțirea sarcinilor casnice un adevărat chin pentru cea/cel responsabil/ă cu administrarea treburilor. Mama sau tatăl, copleșiți de perspectivele adesea sumbre și de schimbarea definitivă a planurilor de viitor, s-au transformat în personaje negative, ei fiind principalii vinovați pentru tot ceea ce se întâmplă (rău) pe lume. Măsurile sanitare au fost radicale, greu de acceptat și respectat, adesea imposibil de internalizat, pentru că ele au fost asociate direct cu panica și degringolada.
Despre toate acestea vorbește în detaliu Anda Vahnovan în cartea sa, #povestirilondoneze. Underground, apărută în 2022, la Editura Prut. Deși eu am intrat în posesia unui exemplar încă din 2023, iată că abia acum, la patru ani de la apariția ei, eu am reușit să o citesc. Motivele sunt obiective, dar la acestea se adaugă și câteva subiective, dintre care enumăr aici doar câteva. Am încercat să rămân detașată pe toată perioada celor doi ani, ba chiar trei ani de pandemie (oficial, ea nu este încheiată nici astăzi, pentru că există în continuare victime ale infectării cu coronavirus, iar tratamentele nu sunt 100% eficiente, pentru că încă mai apar noi tulpini care cer alte vaccinuri), iar prețul plătit pentru obiectivitate a fost mult prea mare. Deși nu m-am numărat printre cei care au dezinfectat obsesiv tot ce se putea, inclusiv cheile de la casă (o menționare expresă în mai multe locuri și în jurnalul Andei Vahnovan), am încercat să găsesc cauzele care au stat la baza dezvoltării unor adevărate fobii legate de atingerile corporale și menținerea unei distanțe de cel puțin 1,5 metri între oameni în spațiile publice chiar și când nu mai era nevoie. De asemenea, am vrut să observ cât de mult se modifică dinamica socială în spațiile casnice și cu ce efecte în spațiul social, mai puțin la nivel personal, pentru că despre acesta din urmă părea că mai toți au devenit obsedați. Introspecția s-a transformat în formă explicită de comunicare directă – tot ceea ce simțeam era exprimat verbal, ca și cum ședințele de terapie psihologică s-ar fi ținut în piața mare a orașului, cu public numeros și avid de can-can. Am citit, nu foarte atent, câteva jurnale ținute pe Facebook și am urmărit câte din acestea au luat forma volumelor tipărite. Din motive ce țin de estetică, rămân la convingerea că o bună parte din acestea ar fi trebuit să rămână în forma inițială, pentru că sunt foarte datate și deja și-au pierdut relevanța. Nu în ultimul rând, să citești un jurnal ținut în acei ani după ce a trecut ceva timp e exercițiu util: așa îți dai seama cât de mult s-a transformat lumea.
#povestirilondoneze. Underground are trei capitole: O lume „pe invers”, Alte bătrâneți și De pe taburet. Din cele trei, doar ultimul este dedicat anilor pandemiei, primele două capitole fiind dedicate adaptării (și integrării?) familiei scriitoarei la viața londoneză. O familie cu trei copiii, mama casnică, primii doi copii liceeni, cel mic elev la clasa a III-a. Dacă în primul capitol autoarea face o radiografie a vieții ei cotidiene și a dificultăților ei de adaptare, protejând intimitatea celorlalți, în cel de-al doilea capitol se lărgește cercul social și se diversifică activitățile și evenimentele despre care autoarea alege să povestească. Cu expresia #povestirilondoneze se încheie fiecare filă de jurnal, care a fost ținut aproape zilnic în primii ani londonezi, pentru ca în pandemie relatările să devină sporadice; #povestirilondoneze împarte consemnarea în două părți distincte, prima se vrea a fi sub semnul subiectivității (în realitate funcționează puternic o autocenzură, de care nici scriitoarea nu este adesea conștientă, pentru că aflăm că jurnalul nu s-a scris la întâmplare, dintr-o dorință intimă de a consemna cele trăite în primii ani ca migranți în capitala Regatului Unit), a doua parte, cea pusă sub semnul povestirii fiind alcătuită din crochiuri cu întâmplări haioase, vecini și vecine haioase etc. Chiar dacă pe alocuri este mult prea evidentă grija scriitoarei pentru protecția celor din familie – despre soțul ei nu aflăm nici măcar ce meserie are, știm doar că în pandemie are ședințe online – cele consemnate ne ajută să ne facem o idee cu privire la dificultățile de adaptare și integrare în mediul social londonez al unei familii de basarabeni, care a trăit câțiva ani la Cluj înainte de a se muta (definitiv?) în locul unde ploaia dictează ritmul activităților. Atenția cu care-și analizează emoțiile și trăirile nu este la același nivel cu atenția acordată copiilor, sau cel puțin nu are aceeași intensitate. E aproape o obsesie compararea sistemelor educaționale – cel din România și cel britanic – și marcarea avantajelor celui din urmă, în multe locuri nu sunt de acord cu autoarea, dar nu e loc aici pentru polemici pe un subiect în care eu joc rolul profesionistului și ea pe cel al beneficiarului (indirect). Contrabalansează cu finețea cu care observă schimbarea obiceiurilor de consum și a alimentației. Dificultatea cu care prepară și gătește feluri diverse pentru fiecare membru al familiei dispare de la sine în pandemie, când accentul se mută pe modificarea programului de muncă și a celui de învățare, mutarea activităților în online și discuțiile interminabile la telefon.
„Depresia imigrantului” despre care vorbește Anda Vahnovan în ultimul capitol al cărții există, este reală și adesea greu de tratat. Pentru mine abia cel de-al treilea capitol s-a dovedit cu adevărat interesant, dacă e să analizăm toate consemnările sub lupa observației antropologice, dar tocmai această parte este cea mai neglijent abordată. Consemnări sporadice, redundante pe alocuri, fără prea multă consistență ideatică. E semn al adaptării și primul pas al integrării în mediul social și profesional din țara de destinație; extraordinarul asociat cu noul/noutatea nu se mai regăsesc atât de des în paginile de jurnal, iar scriitoarea încearcă să-și modifice programul zilnic, astfel încât să rămână în continuare în preajma membrilor familiei, dar să-și fie de ajutor și ei însăși. Nu știm prea bine ce nume au copiii, nu știm ce profesie are tatăl acestora, dar știm sigur că autoarea iubește florile, că acordă o atenție deosebită împrospătării și întreținerii casei, că face voluntariat din convingere și că e o adevărată bancă de date în ceea ce privește magazinele de cartier, muzeele și locurile unde copiii se pot distra învățând ceva nou.
#povestirilondoneze. Underground ar fi meritat un redactor de carte pe măsura subiectului, în multe locuri am consemnări legate de greșeli de tehnoredactare, dar și de altă natură. Chiar dacă s-au păstrat (voit) exprimarea cu regionalisme și specificul de vocabular care ne aduc aminte în permanență că scriitoarea este din Republica Moldova și că Ciocana este „acasă” pentru ea și mama ei, tot rămân greu de ignorat greșelile născute din graba cu care a scris în jurnal în unele zile. Chiar și așa, cartea rămâne valoroasă pentru cei care vor să înțeleagă dificultățile cu care se confruntă prima generație de imigranți și cât de grea (și lungă) este integrarea. Un jurnal scris și în anii pandemiei, dar care așază evenimentele din acei ani într-o altă perspectivă, cât de obiectivă rămâne de văzut. E un exercițiu util lectura acestui jurnal în continuarea altor jurnale, scrise în acei ani sau în alte perioade. Doar așa ne putem da seama cu adevărat de schimbările profunde prin care a trecut omenirea în ultimii zece ani.
#povestirilondoneze. Underground de Anda Vahnovan
Editura: Prut
Anul apariției: 2022
Nr. de pagini: 260
ISBN: 9789975546911
