Un erou al tuturor timpurilor... - despre Un erou al timpului nostru de M.I. Lermontov

În timpul scurtei şi frământatei sale vieţi, Mihail Lermontov ilustrează consecvent idealurile romantice ale unei întregi generaţii de artişti răzvrătiţi împotriva cenzurii impuse de ţarul Nikolai după mişcarea decembriştilor din 1825.

Strălucind printre ai săi (mai ales după moartea lui A.S. Puşkin, cu care împărtăşeşte acelaşi destin tragic al dispariţiei timpurii, în urma unui duel), Mihail Lermontov, cunoscut îndeobşte ca poet, este în acelaşi timp autorul unui singur roman, Un erou al timpului nostru, reeditat de curând şi la noi, la Editura Polirom. Este romanul generaţiei amintite mai sus, al unor oameni străini în propria lor ţară, după spusele autorului însuşi:

„Eroul Timpului Nostru, stimaţii mei domni, este într-adevăr un portret, dar nu al unui singur om: este un portret compus din viciile întregii noastre generaţii, în deplina lor dezvoltare”.

Cartea lui Lermontov se înscrie în sfera literaturii confesive, autoscopice. Faptele consemnate în jurnalul lui Peciorin, ca şi consecinţele acestora, ilustrează teoria omului de prisos („lişnâi celovek”), în linia personajului Oneghin al predecesorului Puşkin. Acest tip uman, caracterizat printr-o neverosimilă capacitate de autocenzură, este analizat în cadrul unui roman aparent static, fără o idee centrală bine definită (Bielinski), fără final, dar cu o structură care se mulează bine pe o existenţă fără ţel cum este aceea a lui Peciorin. Astfel de fiinţe, născute dintru început cu sentimentul finitudinii, al unei oboseli împovărătoare, sunt ceea ce francezii numesc ilustrativ „les etres manques, les existences avortees”. De obicei, sunt oameni care posedă calităţi morale şi intelectuale remarcabile, irosite ulterior, dar care le permit acestor fiinţe să-şi conştientizeze şi să-şi analizeze propria risipire, suficienţa de care se lasă înghiţiţi treptat. Recrutaţi cel mai adesea din mediul aristocratic, ei poartă însemnele acestei clase (Peciorin e subţirel şi palid, cu mâini fine şi albe). Oameni cu o cultură deosebită, ei nu fac nimic propriu-zis, nu au un proiect de viaţă, reuşind să-şi intrige semenii. Astfel, Oneghin, personajul lui Puşkin, se plictiseşte copios: saturat cu lecturi byroniene, răsfăţat de femei, se dovedeşte incapabil să ia cea mai mică hotărâre în privinţa propriei vieţi. Peciorin reprezintă o altă vârstă a lui Oneghin, în el sălăşluieşte o putere latentă, dar nicio dată ridicată la suprafaţă. Peciorin ar fi capabil, cu un efort de voinţă, să se salveze de zgura plictisului. În copilărie şi în adolescenţă (anti)eroul lermontovian încearcă să trăiască în virtutea unor coordonate spre care fiinţa sa interioară tinde cu toată puterea.

Într-o plimbare, alături de prinţesa Mary, Peciorin are un puseu de sinceritate şi-şi explică temperamentul şi viciile de care este consumat:

„Toţi au citit pe faţa mea semnele unor însuşiri rele, care de fapt nici nu existau. Dar toţi credeau că există – şi din cauza asta s-au şi ivit. Eram modest şi am fost acuzat că sunt viclean, şi am devenit închis. Eram sensibil şi la bine şi la rău; nimeni nu mă mângâia, toată lumea mă jignea: şi atunci m-am făcut răutăcios. Mă simţeam superior celorlalţi copii, dar lumea mă socotea inferior acestora; am devenit invidios. Eram gata să iubesc pe toată lumea – nimeni nu m-a înţeles, şi am început să urăsc. Temându-mă de batjocură, mi-am ascuns sentimentele în fundul inimii; acolo au şi murit. Spuneam adevărul, dar nimeni nu mă credea; şi am început să mint. Cunoscând lumea bine de tot, am ajuns un maestru în arta vieţii şi am văzut cum alţii, care n-aveau această artă, erau fericiţi şi se bucurau în tihnă de toate foloasele la care eu năzuiam fără răgaz. Şi atunci s-a ivit în sufletul meu disperarea, dar nu disperarea aceea pe care o vindeci cu un foc de pistol, ci o deznădejde rece, neputincioasă, care se ascunde sub amabilitate şi sub un surâs curtenitor. Am ajuns un infirm moral: jumătate din sufletul meu nu mai exista, se uscase, murise; am tăiat-o şi a aruncat-o. A doua jumătate însă trăia, se frământa, slujea pe oricine, dar nimeni nu şi-a dat seama de asta, pentru că nimeni nu ştia de existenţa de odinioară a jumătăţii care pierise”.

O radiografie edificatoare din mai multe puncte de vedere: individul se naşte înzestrat cu anumite calităţi, dar societatea îl rejectează, iar reversul acestor calităţi nu întârzie să apară, contrapunctic. Dacă lumea refuză să şi-l asume, Peciorin, care nu este un luptător, ci un retractil, refuză să o provoace. Captiv unei lumi absurde, dezlănţuite şi suficiente sieşi, Peciorin fuge de ea şi de el însuşi, călătoreşte, dar măştile acestei lumi îl urmăresc pretutindeni. Peciorin continuă mascarada vieţii, deşi îi prevede fiecare act. Experienţele acumulate nu-i permit să se autoiluzioneze. Durerea lucidităţii. Oglinda spartă, ale cărei cioburi reflectă aceeaşi figură, caricată în multiplicarea ei. Peciorin lasă masca jos în faţa prinţesei Mary pentru a o sensibiliza, mărturisirea lui – sinceră altfel – este în acelaşi timp un truc erotic, deşi nu o iubeşte pe tânăra fată. Peciorin nu are nimic din structura unui cuceritor, el acţionează permanent sub impulsul unui râs interior sarcastic, deznădăjduit, râsul omului care cunoaşte lumea sub aspectul ei de vanitas vanitatum şi care, incapabil să se vindece de ea sau să o vindece, supravieţuieşte doar pentru a-şi bate joc de ceilalţi şi de sine.

Cine este, în fond, acest Peciorin? De unde are acea capacitate de autoironie şi autodemascare? Înfometat de viaţă, alege totdeauna să stea pe marginea ei, observând-o şi catalogând-o. În miezul oricărei încercări de a depăşi marginea, stă la pândă, mereu şi mereu, acelaşi spleen, gustul insuportabil al lucrurilor care te limitează şi te uniformizează. Afară din rând, Peciorin invidiază fericirea omului de rând. Disperat şi rece, totodată, el nu poate găsi în sinucidere o soluţie, cum se întâmplă în cazul altor protagonişti din literatura germană sau franceză, de pildă. I-ar fi teamă de ridicol. O provocare la duel, un pistol şi glonţul aseptic, războiul sau boala, acestea pot fi soluţii onorabile. Sunt, în acest antierou, tot felul de contraste derutante: o iubeşte pe Bela, apoi îi este deodată indiferentă, pentru ca ulterior moartea ei să-l sfâşie; îl ajută în batjocură pe Gruşniţki s-o cucerească pe Mary, i-o fură apoi de sub nas, e provocat la duel şi îşi ucide rivalul. Peciorin alunecă treptat spre ceea ce Giovanni Papini numeşte „un uomo finito”. Luciditatea lui ca o lamă de stilet, lipsa oricărei ipocrizii, sincerităţile lui bruşte, neproductive, toate acestea pot înspăimânta. În duelul pe care l-a provocat, simţi aproape fizic dorinţa lui Peciorin de a fi ucis de Gruşniţki.

Citit azi, romanul lui Lermontov pare scris din perspectiva timpului nostru. Cu sau fără (anti)eroi…

Editura Polirom;