Un detectiv cu uşoare dureri de cap, Iulian Sîrbu

„Personajele şi situaţiile din acest roman sunt complet imaginare. Cei ce vor căuta să găsească asemănări cu realitatea sunt pe un drum greşit.”

Nu-i greu să găseşti asemănări cu realitatea, doar că realitatea asta e pe undeva, prin America, acolo unde îşi plasează Iulian Sîrbu „nebunaticul” detectiv, Papa Goldon. Şi, mai degrabă, nu cu realitatea sunt aceste asemănări, ci cu filmele poliţiste de pe la Hollywood, care au bătătorit în ultimii 10-20 de ani toate clişeele în materie. Acum, vine Iulian Sârbu şi pune cap la cap clişeele, pentru a da un soi de parodie legată de acest gen de intrigă. O parodie scrisă bine, în ritm alert, cât să nu te plictiseşti. Totuşi, riscul să te gândeşti că-ţi pierzi vremea e mare, dar numai dacă ai pretenţia să găseşti aici ceva care să spargă norii. Aşa că la detectivul şi naraţiunea lui Iulian Sârbu trebuie să ştii să te raportezi.

Papa Goldon e tipul clasic de investigator, zăpăcit, aerian, uşor comic, care vede dincolo de aparenţe. Are şi o firmă, vai de capul ei, căci nici el nu ştie cum de reuşeşte să-i plătească taxele. Are şi vreo doi colaboratori, folosiţi mai mult pentru cazurile uşoare, gen pisica vecinei în copaci. Până aici, nimic ieşit din comun. Şi ştiţi ceva? Nu e nimic ieşit din comun nici în rest. Dar vreţi să mai ştiţi ceva? Asta chiar că nu contează. Tocmai lipsa a ceva ieşit din comun face textul agreabil. Plus ritmul. Plus, desigur, cazurile.

Cartea are trei părţi. Nu e roman, ci o colecţie de trei proze scurte camuflate sub denumirea de capitole, acestea putând fiind citite şi separat, elementul de legătură rămânând Papa Goldon. Iniţial, acesta porneşte pe urma unui om de afaceri cu care trebuia să se întâlnească la un bar, numai că, ajuns la bar, omul ia-l de unde nu-i. Şi dă-i, şi luptă. În partea a doua, soţia unui director de bancă îl sună pe stimabil pentru că se simte urmărită de mafioţi, iar în partea a treia, maestrul Goldon trebuie s-o ajute pe o bătrână căreia i-a fost ucis câinele. În primă instanţă, cazurile par banale, însă ele se ramifică foarte iute, după ritmul povestirii. De altfel, iată cum începe cartea: „Sunt înconjurat de trei tipi cu figuri foarte dure şi care mai sunt şi înarmaţi.” Dacă apuci să deschizi cartea, continui strunit de curiozitate. Mijloacele sunt banale, e o luptă clasică rău contra bine şi ştii că Papa Golgon va ieşi ok din orice situaţie, chiar şi când pare că nu mai are scăpare. Ce salvează totul este ironia, înlănţuirea şablonardă care-ţi semnalează că nu trebuie să iei totul în serios, ci în cheie parodică.

Şi mai e ceva ce Iulian Sârbu foloseşte, cred, cu abilitate, ţinând cont de genul povestirilor: ritmul. Cu o naraţiune directă la persoana I, cu fraze scurte, glumiţe pe ici, pe colo, şi cu ceva ticuri care dau veridicitate personajului, „Un detectiv cu uşoare dureri de cap” devine o lectură uşoară, dar vie, potrivită pentru cei care caută într-o carte relaxarea şi detaşarea.

„Puicuţa întreabă pe cineva din apropiere, apoi îmi spune adresa, pe care o notez pe marginea cărţii de telefon. Mai aflu c-o cheamă Jenny. Nu pe cartea de telefon, pe tipă. Închid telefonul, dându-i întâlnire la o dată cât mai apropiată. Nu telefonului, fraţilor! Tipei. Răi mai sunteţi!”

Papa Goldon poate fi exploatat şi într-o naraţiune de mai mari dimensiuni. Totul ţine de forţa scriitorului de a extinde intriga şi de a construi cu mai multă migală personaje complexe.

Sursa foto: pagina de Facebook a scriitorului.

Editura Adenium: