Tunelul Eului, de Thomas Metzinger

„De fiecare dată când învăţăm ceva nou, creierul nostru se transformă, iar între celule apar noi conexiuni. Aceste modificări pot fi chiar observate cu ajutorul unor microscoape speciale. După ce veţi citi aceste rânduri, creierul dumneavoastră va arăta altfel.” – Stefan Klein

“Cel mai aprig labirint este linia dreaptă”, spunea Borges. Eu adaug că mintea este singurul loc din care nu se poate ieşi. Ne putem contempla din afară, putem avea vise lucide şi simţi membre fantomă, dar toate astea se vor petrece în interiorul minţii. Ne putem îndoi că mintea există doar folosind-o. Ne putem îndoi de minţile celorlalţi şi de existenţa lumii, dar numai prin procese mentale. Ni se pare evident că există o conştiinţă, dar evidenţa este la rândul ei resimţită conştient. Dacă ne dăm răgazul să observăm o clipă cu atenţie ceea ce luăm drept evident, vom încremeni în stupefacţie. Vă provoc să vă suspendaţi o clipă simţul comun şi să vă întrebaţi dacă puteţi demonstra că nu visaţi chiar în momentul în care citiţi aceste rânduri. Încercaţi să demonstraţi că alte minţi există. Încercaţi să descrieţi senzaţia de “verde” sau gustul unei ciocolate. Încercaţi să explicaţi necircular ce înseamnă să fii conştient. Încercaţi să dovediţi că lumea chiar există.

Am enumerat într-un singur paragraf câteva dintre problemele clasice ale filosofiei minţii pentru a căror rezolvare filosofii s-au străduit mai bine de două milenii. Un singur fir roşu (sau o reţea, dacă doriţi o metaforă neurologică) leagă între ele De anima a lui Aristotel şi cartea de faţă, trecând obligatoriu prin Meditaţiile despre filosofia primă a lui Descartes şi Critica raţiunii pure a lui Immanuel Kant. În Tunelul eului. Ştiinţa minţii şi mitul sinelui, filosoful Thomas Metzinger ne oferă o expunere clară şi fascinantă a uneia dintre puţinele teorii ale minţii existente astăzi care oferă posibilităţi reale de cercetare şi dezvoltare: teoria neurocomputaţională. În laboratoare exclusiviste, departe de interesul presei şi al publicului larg, neurologi, psihologi, psihiatri şi filosofi construiesc piesă cu piesă cea mai originală şi mai tulburătoare imagine a minţii umane din câte au fost produse în ultimele două mii de ani. Teoria computaţională a minţii îl vizează în primul rând pe realistul naiv din noi, cel care crede că există în realitate o lume exact aşa cum o vede el. O astfel de lume există, ne răspunde neurocomputaţionistul, dar nu avem niciun fel de acces nemijlocit la ea. Câmpul conştient este o imensă şi extrem de performantă simulare a realităţii, o interfaţă asemănătoare ecranului computerului de pe care aţi accesat Bookhub.ro. Vedeţi o pagină minunată şi perfect inteligibilă, şi nu pixeli individuali şi linii de cod. Asta vă permite să vă descurcaţi în utilizarea unui computer. Interfaţa minţii, decupajul în realitate realizat de ea, simularea dinamică pe care o luăm drept realitate reuşesc acelaşi lucru pentru campionul evoluţiei, omul. Ne trăim viaţa psihică în interiorul unei simulări, într-un decupaj imagistic care ne face realitatea disponibilă. Metzinger numeşte această simulare tunelul eului:

„…când creierul nostru purcede cu succes la ingenioasa strategie de a crea un portret intern unificat şi dinamic al realităţii, noi devenim conştienţi. Mai întâi, creierul nostru generează o simulare a lumii atât de perfectă, încât n-o recunoaştem ca imagine din minţile noastre. Această imagine include nu doar corpul nostru şi stările noastre psihologice, dar şi relaţiile noastre cu trecutul şi viitorul, pe lângă acelea cu alte fiinţe conştiente… Nu suntem în contact direct cu realitatea exterioară sau cu noi înşine, dar avem o perspectivă interioară. Putem folosi cuvântul “eu”. Trăim vieţile noastre conştiente într-un tunel al eului.”

Vom mai face şi alte descoperiri tulburătoare: că există şi o iluzie a lui “acum”, care este tot o perspectivă internă simulată; că există o iluzie a obiectivului şi că poate însăşi voinţa conştientă şi corelatul ei, resimţirea intenţiei, sunt de asemenea iluzii. Când afirmaţi simplu “am văzut interesanta carte a lui Thomas Metzinger şi am hotărât să o cumpăr”, s-ar putea să minţiţi de trei ori. Pentru că nu există un sine care să vadă, pentru că nu există vedere directă a lucrurilor şi pentru că este posibil să nu existe nici intenţii, nici hotărâri.

De unde ştim de existenţa unui tunel al eului? Din extrem de puţinele momente când textura simulării cedează. O puteţi numi şi “vălul iluziei”, precum vechii orientali. Cu toţii ne amintim de momentul în care am aflat stupefiaţi că în lumea noastră, în care există academii de artă plastică şi nuanţe inimitabile precum galbenul lui Van Gogh, culoarea pur şi simplu nu există. Experienţa subiectivă a culorii este parte a simulării din tunelul eului. Putem însă proceda şi altfel: putem înşela creierul, care funcţionează după legi economice (maxim de structură în minim de conţinut), să simuleze greşit, în timp ce noi ştim că este greşit. Astfel, în experimentul Botvinick-Cohen, un subiect perfect sănătos poate fi făcut să aibă senzaţii într-o mână de cauciuc, în condiţiile în care mâna reală este ascunsă vederii. Atunci când se întâmplă ca mintea să genereze simulări ruptă de input-ul senzorial, pot apărea experienţe extra-corporale. Dar poate cel mai interesant moment al fenomenologiei simulării sunt visele lucide (cele în care visăm ştiind că visăm), când literalmente un individ poate experimenta simularea din mintea sa ca simulare. Fenomenele empatice pot fi de asemenea explicate în perspectivă neuro-computaţională. Există multe alte argumente ale autorului pe care vă las să le descoperiţi în carte.

Lucrarea lui Thomas Metzinger este remarcabilă şi pentru că aşază toate aceste descoperiri într-un context cultural şi axiologic mai larg. Dacă teoria computaţională a minţii este corectă (şi sunt indicii ferme că este, măcar parţial), consecinţele asupra eticii, culturii sau teologiei vor fi spectaculoase şi durabile. Trăim într-o eră marcată de o “revoluţie a conştiinţei”. Vechile linii de demarcaţie, asiguratoare, se şterg. La Caltech a fost creat un robo-gândac (un gândac veritabil căruia i s-a ataşat un mic rucsac electronic prin intermediul căruia poate fi controlat prin telecomandă), la Departamentul pentru Ştiintele Computerului al Universităţii Vermont a fost creată o stea de mare-robot care are capacitatea de a evolua asimilând prin învăţare propriile experienţe şi modificându-şi comportamentul în consecinţă, în timp ce la Universitatea Reading din U.K., ciberneticienii controlează un robot cu ajutorul unei reţele neuronale formate din aproximativ trei sute de mii de neuroni de şobolani. Nu mai există distincţii clare între hardware şi software. Nu mai avem o definiţie exclusivistă a vieţii. Direcţiile ulterioare sunt imprevizibile. Ştiinţa “invadează tunelul eului”.

Toate acestea îl vor afecta profund pe Homo sapiens. Descoperirile ştiinţifice îl încolţesc şi îl alungă din mediul lui familiar şi controlat, îl lipsesc de vechile iluzii şi îi arată perspectiva unui vid moral:

„Imaginea despre Homo Sapiens care începe să se impună este a unei specii ai cărei membri tânjeau odinioară să aibă suflete nemuritoare, dar care au recunoscut, încetul cu încetul, că sunt maşini-eu fără sine. Imperativul biologic de a trăi – de a trăi veşnic, bineînţeles – a fost gravat cu foc în creierele noastre de-a lungul mileniilor… Moartea, pentru noi, nu este numai un fapt obiectiv, ci un abis subiectiv, o rană deschisă în automodelul nostru. Avem un conflict existenţial adânc încorporat în noi şi se pare că suntem primele fiinţe de pe planeta aceasta care îl experimentează conştient. Mulţi dintre noi, într-adevăr, îşi petrec vieţile încercând să evite a-l experimenta.”

Tocmai de aceea, oamenii de ştiinţă, laolaltă cu filosofii viitorului, au datoria de a gândi un nou umanism, au datoria de a resemnifica lumea dezvrăjită pe care au produs-o. Sunt necesare noi valori şi noi perspective:

„Una dintre cele mai importante sarcini ale filosofiei va fi dezvoltarea unei noi şi cuprinzătoare antropologii – una care sintetizează cunoaşterea pe care am câştigat-o… Oamenii de ştiinţă şi filosofii academici nu pot pur şi simplu să se limiteze la a aduce contribuţii la o teorie comprehensivă a conştiinţei şi a sinelui. Dacă există ceva precum obligaţia morală, ei trebuie şi să se confrunte cu vidul antropologic şi moral pe care l-au creat.”

Este, de asemenea, necesară o nouă etică. Una îndrăzneaţă, dar responsabilă. Una care să ţină cont de tot ceea ce am învăţat despre conştiinţa umană şi despre cum o putem modifica. Una care să ne permită să devenim contemporani cu cunoştinţele şi abilităţile noastre tehnice. Una care va dubla efortul nostru de lărgi aria experienţelor noastre conştiente. Vom avea în curând abilitatea de a provoca şi de a altera controlat propriile stări de conştiinţă şi nu este recomandat să te avânţi în aşa ceva fără o problematizare etică. Vechile canoane nu mai sunt suficiente, iar a ne abţine nu este o alternativă pentru specia umană. Niciodată nu a fost:

„Dacă neuroantropologia raţională ne arată aspectele pozitive a ceea ce înseamnă să fii o finţă umană, atunci putem cultiva sistematic aceste două aspecte ale noastre…. Dacă noi suntem subiecte cognitive evoluate natural, gânditori raţionali de gânduri şi creatori de teorii, atunci ar trebui să continuăm să încurajăm şi să optimizăm tocmai această trăsătură a noastră… Dezvoltarea unei culturi a conştiinţei va însemna expansiunea Tunelului Eului şi explorarea spaţiilor stărilor de conştiinţă modificate în moduri de pe urma cărora toţi să putem profita. Efectul combinat al tehologiei realităţii virtuale, al noilor substanţe psihoactive, al vechilor tehnici psihologice precum meditaţia, şi al viitoarei neurotehnologii ne vor introduce într-un univers al autoexplorării pe care cu greu ni l-am putea imagina astăzi.”

Trebuie pur şi simplu să avem curajul să devenim ceea ce suntem.

Sursa foto: www.oberbergkliniken.de

Editura Humanitas;