Christopher de Bellaigue a fost reporter, documentând subiecte legate de război, politică, societate și mediu, fondator al Festivalului de Carte Lake District din Cartmel, membru onorific al Universității St. Andrews, iar din 2026 a devenit profesor invitat la All Souls College, Oxford. Cărțile s-au bucurat de mult succes, fiind nominalizate la premii importante în domeniul politicii.
În anul 2025, Christopher de Bellaigue a publicat The golden throne. The curse of a King, tradusă în limba română de Georgiana Bărbulescu-Harghel, la Editura Litera, în colecția Kronika, în anul 2026. Volumul a fost primit cu entuziasm de istorici, fiind considerat de Simon Sebag Montefiore – „fascinant, superb, imposibil de lăsat din mână”, de Margaret MacMillan – „minunat și extrem de plăcut”. Motivele aprecierii sunt numeroase, dar cel mai important este probabil faptul că autorul a scris o altfel de istorie a domniei lui Soliman Magnificul, una care cuprinde toate dedesubturile tronului său, aspecte care, la prima vedere, ar putea părea neimportante, însă, în realitate, sunt cele care oferă tabloul de ansamblu al unei domnii longevive din prima jumătate a secolului al XVI-lea.
Structurată ca o piesă de teatru, în cinci acte, stabilind de la început personajele dramei, cartea de față se constituie într-o analiză cronologică a domniei unuia dintre cei mai importanți și cunoscuți sultani ai Imperiului Otoman, punând accentul pe anturajul lui Soliman, pe conflictele de la curte, pe prieteniile și trădările celui care avea în propriile mâini o lume întreagă. Mai mult, în drama sultanului se regăsesc și ceilalți monarhi ai vremii pe care suntem obișnuiți să îi regăsim în istorii oficiale, în tablourile sumbre și mai puțin sau deloc într-un spațiu personal, cel în care marii lideri își pot arăta și neajunsurile. Pe alocuri, autorul abandonează limbajul istoric și trece într-un registru colocvial tocmai pentru a se adapta mediului descris între paginile scrierii sale.
Actul întâi se numește O casă divizată și face referire nu numai la curtea imperială a sultanului, ci și la contextul epocii. O Europă complet divizată după începutul reformei religioase, după publicarea tezelor de către Martin Luther. Un continent ieșit din matca religiei catolice și care are nevoie de o reașezare, de o readaptare la noile schimbări. În prim plan apare regele Francisc I al Franței, cel mai mare rege dintre toți regii. Un fervent susținător al catolicismului, un moștenitor al celor care au reușit să oprească înaintarea otomană prin bătălia de la Tours, cu secole în urmă, și un abil personaj diplomatic care știe că bunele relații cu statele vecine îi pot oferi un mare sprijin la nevoie. În această etapă a domniei sale, regele Francisc I se luptă cu dușmanul din interior, cu luteranii desprinși cu forța din sânul Bisericii Catolice; o luptă mult mai grea decât cea cu otomanii. Regele dispune identificarea tuturor ereticilor și arderea lor pe rug fără milă pentru a opri valul de dezordine iscat din cauza călugărului german Martin Luther. În spațiul german, lucrurile se înrăutățesc constant, deoarece erezia nu mai este limitată la masele ignorante, nu mai e doar o chestiune de predici întrerupte și de altare pângărite. Catolicismul este denunțat de prinți, nobili, cetățeni importanți și devine un fenomen îngrijorător.
Marele adversar al regelui Francisc I rămâne Carol al V-lea al Casei de Habsburg, un personaj fascinant, mai ales în contextul religios și social al epocii. Pus în fața unei situații dificile, acesta merge la Roma, în înțelepciunea cetății eterne, unde îl întâlnește pe papa, spală picioarele a 13 oameni săraci în Joia Mare. Însă chestiunile religioase mai pot aștepta în fața urgenței unei întrevederi cu ambasadorul Franței venit să negocieze transferul Milanului către Franța. Ambasadorul era însoțit de medicul său particular, nimeni altul decât François Rabelais. În relațiile dintre Francisc I și Carol al V-lea mai există un impediment important – prietenia regelui Franței cu turcul. Germania fusese amenințată direct de ofensiva otomană asupra Ungariei din 1526, împăratul a cerut ajutorul Franței, dar regele era atât de obsedat de capturarea Milanului și atât de indiferent față de situația Germaniei.
Imperiul Otoman, sub conducerea lui Soliman Magnificul, menține relații diplomatice apropiate cu Franța și își tratează aliatul cu respectul cuvenit. Francezii sunt în continuare surprinși de ce sunt capabili otomanii când invadează, în special locurile sfinte, o dovadă în plus fiind Corfu, unde, într-o biserică naosul este plin de cadavre, frescele sunt acoperite de excremente. În acest timp, la curtea sultanului domnește agitația, teama oferită de relațiile dintre apropiații sultanului și cei care îl slujesc. O relație nepotrivită sau greșit interpretată are puterea de a răsturna liniștea, ierarhia socială și a periclita imaginea sultanului, iar misiunea cea mai dificilă pentru Soliman rămâne lupta de a menține un echilibru între afacerile palatului său și toate cele petrecute în lumea care îl interesează în mod direct.
Astfel, după invazia Corfului, relațiile Imperiului Otoman cu Veneția au de suferit. În 1534, Alvise (fiul ilegitim al dogelui Veneției) își pierduse poziția de încredere la Poartă, iar patru ani mai târziu, Veneția se alătură Ligii Sfinte împotriva turcilor. După complicata treabă cu emisarul venețian, pentru a nu avea parte și de alte evenimente neașteptate, pe fondul informațiilor care îi parvin din Moldova, condusă atunci de Petru Rareș, armata sultanului ajunge pe linia Prutului, unde tânărul ienicer Sinan este nevoit să construiască un pod pe care turcii înaintează în pădurile din sudul Moldovei. Sultanul îl așteaptă pe domnitor chiar în conacul său de vânătoare, dar acesta întârzie să apară, pentru că fugise deja în Carpați. La întoarcerea spre casă, Suleyman anexează sudul Basarabiei, între Prut și Nistru. Mai mult, lasă și o inscripție în urma sa ca să se știe că pe acolo a trecut marele om de stat.
În ierarhia puterii otomane, un rol esențial îl avea și haremul – zona din casă care este rezervată femeilor și copiilor, în care se împletesc și se desfac relații de putere. Pentru Soliman, Hurrem este epicentrul lumii sale private și cea care luptă ca unul dintre băieții ei să fie următorul sultan. În 1536, capitala imperiului este cutremurată de marele eveniment: nunta lui Suleyman cu Hurrem, pe care autorul o descrie în felul următor:
Străzile sunt luminate, casele sunt împodobite și pretutindeni se află leagăne în care oamenii se dau cu mare plăcere. Mireasa îmbujorată care se apropie de 35 de ani, având deja patru fii și o fiică, ocupă o tribună mare în Hipodrom, de unde, ferită de priviri cu ajutorul unui grilaj aurit, se bucură împreună cu doamnele ei de un turnir cu cavaleri musulmani și creștini, în timp ce în arena de mai jos se execută tumbe și jonglerii și sunt admirate animale din menajeria sultanului, numită și Casa Leilor.
Acest mare eveniment este și un prilej de mari invidii și uneltiri. Hurrem cunoaște obiceiul și știe că a avea patru băieți este atât un prilej de mare bucurie, dar și sursa unei neliniști perpetue. În Imperiul Otoman, succesiunea nu se baza pe dreptul primogeniturii, ci era încurajat fratricidul, ba chiar și patricidul. La un moment dat, atât sultanul, cât și Hurrem se tem că băieții vor fi asasinați de frații lor. Mai mult, chiar sultanul se teme pentru viața sa în fața celorlalți băieți ai săi care cresc și vor dori puterea. Marea amenințare pentru băieții ei era considerat, de către Hurrem, Mustafa, fiul de 12 ani al lui Mahidevran. Acesta era apreciat și iubit de ieniceri, o situație care o complica pe cea a lui Hurrem. Mustafa părea un personaj complet: nu este un tiran […] este generos, iar orice funcționar guvernamental care trece prin Manisa se bucură de ospitalitatea sa și îi părăsește teritoriul lăudându-l. Este atent la viața culturală a imperiului și se înconjoară de mari poeți ai vremii.
În plan extern, situația se complica și mai mult. Sultanul află de apropierea dintre regele Franței și împăratul habsburg, de încercările pentru uzurparea tronului Ungariei și încercarea de înlăturare a Isabellei, mama viitorului moștenitor al tronului maghiar. Cu toate acestea, Suleyman nu va trimite diplomați la curțile europene. În fața habsburgilor, sultanul se arată de neînduplecat, fiind complet insensibil la mulțimea darurilor oferite de aceștia. Marile griji ale lui Soliman veneau însă dinspre Orient. O succesiune de războaie care decimează o parte semnificativă din armata otomană și un sultan întors «extrem de nemulțumit și foarte bătrân». Aceasta este și perioada în care se produce o schimbare radicală a lui Soliman – noul Suleyman este ascetic, înțelept, legiuitor. Cu toate acestea, crescându-i frica de a nu fi îndepărtat de la tron și înlocuit de armată cu unul dintre fiii săi, iar favoritul acesteia era Mustafa, Soliman cade pradă uneltirilor de la palat și se lasă influențat că fiul său complotează împotriva sa pentru a prelua cât mai repede puterea. Arhitectul principal al acestui plan este Rustem care merge într-o stare de prefăcută tulburare la sultan și îl informează că Mustafa și comandanții complotează. Soliman este profund afectat de acest fapt, iar trădarea nu poate fi pedepsită decât într-un singur fel – prin asasinare.
Mustafa, știindu-se fără vină, ignoră avertismentele și pornește către tatăl său pentru a-l convinge că zvonurile nu sunt altceva decât uneltiri ale celor care nu îl doresc în preajma puterii. Însă era prea târziu. Sultanul era convins de trădarea sa și, transformându-se într-un tiran furios, ordonă asasinarea propriului său fiu.
A doua coardă de arc este acum bucăți, apare o a treia care este înfășurată în jurul gâtului său și, poate pentru că nu mai beneficiază de protecție ocultă, cu această ocazie cabalinele rezistă și grohăiturile prințului devin treptat mai slabe și zvârcolirile sale mai puțin viguroase […] viața este stoarsă din cel care a purtat cu el atâtea speranțe, care, după părerea oamenilor obișnuiți, i-a depășit în vitejie și bunătate pe toți ceilalți membri ai casei sale.
Astfel, comploturile, duplicitatea și trădările de la curtea sultanului contribuie la imposibilitatea de a mai distinge între realitate și imaginar. Complotiștii și adevărații trădători poartă măștile purtătorilor de grijă, iar vina este aruncată asupra celor considerați periculoși pentru pozițiile lor. Tronul rămâne din aur, dar se clatină sub greutatea tuturor dedesubturilor puterii.
Christopher de Bellaigue, în cartea Tronul de aur. Blestemul unui monarh. Crime, duplicitate și trădare la curtea sultanului Suleyman Magnificul oferă o perspectivă diferită asupra domniei lui Soliman Magnificul, concentrându-se asupra intrigilor, rivalităților și relațiilor de putere de la curtea otomană, precum și pe relațiile stabilitate cu alți mari conducători de state ai acelei epoci. Cartea evidențiază modul în care comploturile, trădările și lupta pentru succesiune au influențat deciziile sultanului și au contribuit la unele dintre cele mai dramatice episoade ale domniei sale. Printr-o narațiune captivantă și bine documentată, autorul reușește să prezinte atât măreția tronului, cât și fragilitatea puterii pe care acesta o simboliza.
Tronul de aur. Blestemul unui monarh. Crime, duplicitate și trădare la curtea sultanului Suleyman Magnificul de Christopher de Bellaigue
Editura: Litera
Colecția: Kronika
Traducerea: Georgiana Bărbulescu-Harghel
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 224
ISBN: 978-630-355-788-5
Cartea poate fi cumpărată de aici.
