Când te urci pe o bicicletă pentru prima oară, ești învățat să te uiți înainte, altfel vei cădea la prima învârtire a roții. Și nu cunosc pe nimeni care să se fi uitat din start înainte, pentru că fascinația roții care are rolul să te ducă înainte prin propria sa rotire este mai puternică decât influența oricărui sfat. Roata ți-o ia înainte ca să-ți arate drumul propriei tale vieți; cred că e una dintre cauzele pentru care eu (încă) n-am învățat să merg pe bicicletă; pentru că nu sunt sigură dacă mi-ar plăcea ceea ce mi s-ar arăta.
„Bicicleta” lui Ciprian Măceșaru este relicva, ultima relicvă a trecutului care se încăpățânează să supraviețuiască (fie și pe post de monument funerar) unei lumi strâmbe, lume căreia stăpânul ei nu i-a aparținut niciodată, dar pe care o străbătea când și când, în viteză sau precum o fantomă, bântuind la ceas de seară sau în miez de zi.
„Se agita, dădea din mâini și din picioare, din cap, zâmbind mereu. De spus nu spunea mai nimic, asta pentru că avea mințile rătăcite, dar și pentru că nu îi plăcea să vorbească.
– Iu-hu! striga și sărea pe bicicletă, un Tohan vechi de care nu se despărțea niciodată.
Iarna, la săniuș, se ivea călare pe Tohan, spulberând zăpada de pe coama dealurilor, de parcă ar fi condus o locomotivă. Copiii rămâneau cu gura căscată. Nu pricepeau cum de nu cădea și de unde avea atâta forță.
Se avânta pe derdeluș și bicicleta zbura printre sănii.”
Strâmbeniul lui Măceșaru este satul tipic românesc al vremurilor pe care le trăim; departe de orice ascundere pe după gardul vecinilor, țăranii din Strâmbeni par a fi coborâți direct din televizor și se comportă ca și cum ar filma propria lor viață. Căci, nu-i așa, știrile ultimilor ani sunt pline de întâmplările strâmbe petrecute acolo unde civilizația trebuia să se fi născut acum multe secole. Dar cine să-și mai bată capul cu origini, tradiții, obiceiuri și alte cele? Țăranii din Strâmbeni sunt: o fostă viitoare glorie a fotbalului românesc, învățătorul care moare odată cu școala, doctorița uitată între dealuri și gata să o rupă la fugă cu prima ocazie, primarul demn să conducă afaceri cu mult mai mari etc. Împreună par a se lua la întrecere în marea cursă a autodistrugerii. Și, zău, la sfârșit, nu prea știm cui să-i acordăm marele premiu.
„Zeci de oengiști au apărut în comună. Nervi, pumni ridicați, mușchi încordați, orbite, dinți negri și galbeni, dinți de metal, gingie și limbă, salivă și sânge, degete groase și strâmbe, murdare, înfipte mereu și mereu în aerul dintre, urlete, gemete, cuvinte stropșite, maxilare scrâșnind, ură continuă, lavă de ură, nimeni nu era dispus să cedeze. Au sosit jandarmii, bastoanele au căzut iar și iar, ordinea a fost restabilită.”
De ce să citești „Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta”? Pentru că Ciprian Măceșaru are nerv, frazele se leagă într-o cursivitate rar întâlnită astăzi, pentru că lumea Strâmbeniului pare a fi o lume cunoscută, dar nu e. Vă doresc o (re)descoperire grabnică!
Editura: Cartea Românească
Anul apariției: 2016
Nr. pagini: 144
ISBN: 978-973-23-3152-1
Puteți achiziționa cartea de pe elefant.ro, Libris.ro sau de pe site-ul editurii.
