„The Hidden Life of Trees” de Peter Wohlleben

Dacă am putea cumva să ne ridicăm deasupra a ceea ce considerăm a fi bun sau rău, frumos sau urât, tragic sau fericit, deasupra obișnuițelor, grijilor și ocupațiilor noastre cotidiene, deasupra credințelor, priorităților imediate și proiectelor viitoare, să ne ridicăm deasupra a tuturor acestora chiar acum, la această etapă a dezvoltării civilizației, probabil că am fi îngroziți de ceea ce am vedea. Probabil am vedea că există lucruri care contează cu adevărat, lucruri care contează cât de cât și lucruri care aproape că nu contează, iar noi, oamenii, acordăm prioritate tocmai celor din urmă.

Dar oare ne-am putea imagina, pentru o clipă, că tot ceea ce am construit până acum, tot ceea în ce credem, ce iubim, ce divinizăm, tot ceea ce ne înconjoară, ceea ce încă construim, creăm, toate speranțele noastre, toate planurile noastre de viitor ar putea, într-un viitor apropiat, să dispară, să nu mai conteze? Poate că da, am putea. Am putea să ne imaginăm, dar am putea oare să renunțăm la toate? Am putea oare să renunțăm la sistemele noastre de referință actuale și să ne bazăm pe altele, nu pentru a construi o lume nouă, dar pentru a o salva pe aceasta?

Trăim în capcana realității intersubiective. Năuciți de preocupări abstracte, balansăm între grija pentru bani, corporații, ideologii politice și alți zei închipuiți. Hăul dintre specia umană, tot mai zăpăcită, și realitatea obiectivă se cască tot mai negru și mai de netrecut. Evităm să conștientizăm că noi, oamenii, suntem tot o verigă a lanțului trofic și că nu putem lua neîncetat, fără să dăm nimic înapoi. Suntem călăii celorlalte specii, dar și călăii propriei specii, așa cum o știm azi. Ah, dar de ce ne-ar păsa? În marșul nostru progresist, clădim drumul spre transumanism și ne pregătim să emigrăm pe Marte! Pământul, istovit și mistuit, devine o jalnică piesă de schimb, învechită moral, a falnicei mașinării umane. Nu ne costă decât încă un mic efort intelectual și ceva muncă pentru a-l arunca la lada de gunoi a mofturilor noastre. Din această perspectivă, a progresului tehnologic, hu!, chiar că suntem salvați! Și ce poate fi mai exaltant decât extraordinara dovadă a superiorității noastre intelectuale, a geniului nostru, a formidabilei noastre ingeniozități?…

Conectarea la Natură nu este doar un ritual depășit, dar și unul aproape imposibil. Dacă avem, totuși, timp să o facem, este pentru a ne regăsi, nu pentru a o regăsi… Noi, noi și iarăși noi…, chiar și ultima religie a mileniului, umanismul, este numai și numai despre oameni… Dar ea este încă acolo, tot mai puțină, tot mai slăbită, dar încă primitoare și reconciliantă. Își consumă cu demnitate destinul impus, luptând din răsputeri să regenereze, pentru a putea fi în stare să ne pună la dispoziție noi oferte, ce rămân a fi ademenitoare doar în măsura în care pot deveni o clipă de bucurie consumabilă…

Chiar dacă nu ne-ar paște nici un pericol de pe urma distrugerii iminente a mediului ambiant, nu ne-a rămas oare nimic din multlăudata sensibilitate umană, pe care o evocăm cu atâta dramatism? Dacă unica bilă albă care poate fi depusă pe altarul acestei sensibilități este tentativa de aducere în discuție a drepturilor animalelor, atunci chiar și așa suntem foarte departe de a include în aceasta celelalte vietăți, de care evoluția ne-a despărțit mult mai devreme: copacii. Chiar dacă orice școlar știe că și aceștia fac parte din lumea vie, continuăm să-i tratăm ca pe obiecte, fără a le acorda dreptul de a-și consuma în liniște parcursul secular de care, prin însăși natura lor, sunt capabili.

Dacă e să excludem indiferența, pe care nu catadicsim a o lua în calcul, unica piedică (sau poate scuză) ce ne rămâne este ignoranța. Recompensa pentru dorința de a o depăși poate fi redobândirea dreptului de a ne considera ființe morale sau poate, pur și simplu, un pic mai mult oxigen, dar manevra e acum la îndemâna oricui, cu cartea ”The Hidden Life of Trees”, a lui Peter Wohlleben.

Pentru că suntem dispuși să avem o atitudine mai respectuasă față de cei similari nouă, autorul ne arată că arborii au comportamente asemănătoare celor umane: ei își îngrijesc copiii, își ajută semenii, au reguli sociale și elaborează tehnici de protecție. Ba chiar au și ei rețeaua lor www: wood wide web, ciupercile fiind pe post de fibră optică prin care este transmisă informația, dar și substanțele nutritive între copaci.

Înțelepciunea lor părintească, însă, o depășește pe a noastră: ei își cresc copiii în umbră, fără a-i răsfăța cu prea mult soare, pentru a le asigura formarea unor celule mai mici, dar mai consistente, care vor alcătui substanța unor tulpini mai flexibile și mai durabile în fața vitregiilor vremii. Astfel, copiii privați de lumina soarelui și de ospățul oferit de fotosinteză, cresc încet, hrăniți preponderent prin rădăcini, de către părinți, numai în așa mod devenind adulți împliniți ce reușesc să supraviețuiască secole, ba chiar milenii. Și nu doar interdicții părintești trebuie să accepte un arbore, ci să se supună și etichetei forestiere ce impune reguli de creștere a căror nerespectare comportă un risc înalt de pieire prematură. Așadar, chiar dacă au posibilitatea, atunci când sunt tineri (adică au suficientă lumină pentru a crește în toate direcțiile), nu este indicat ca arborii să-și dezvolte o coroană bogată și stufoasă, înainte de a ajunge suficient de înalți, pentru că ramurile înfrunzite, apropiate de baza tulpinii, nu vor primi suficientă lumină când copacii învecinați vor crește mai înalți, iar energia alocată creșterii ramurilor laterale va fi decontată din contul creșterii în înălțime și, deci, accesul la soare va fi cîștigat de competitorii mai răbdători și mai… etici. Tot la capitolul înțelepciune putem atribui și disponibilitatea copacilor de a-și ajuta competitorii (adică membrii altor specii), pentru că doar o societate consolidată prin sprijin reciproc poate perpetua. Am zis că sunt la fel ca noi? Mda, am supraestimat înțelepciunea umană… Că doar sunt om.

Pledoaria lui Peter Wohlleben nu este însă pentru arbori, ci pentru păduri. Arborii sunt ființe sociale, ei își găsesc deplinătatea facultăților și manifestărilor doar în preajma semenilor lor, împreună au învățat să comunice, să se apere de dăunători, să suporte capriciile climaterice, să perpetueze. Copacii răzleți, de pe marginea drumului sau din parcuri, sunt ”copiii străzii”, nu-și pot adânci rădăcinile în solul bătătorit și sărăcit de oxigen, nu beneficiază de suportul unui mediu familial și, la fel ca niște copii scăpați de sub control, se bălăcesc, fără să țină cont de vreo disciplină, în soarele ce-i inundă din toate părțile, pentru ca, drept rezultat, să-și crească niște coroane bogate pe care nu le pot susține cu tulpinile fragile, ce se rup ușor sub povara vânturilor năprasnice. Solitari și muți, își petrec veacul blestemat și scurt sub privirile oarbe ale trecătorilor grăbiți.

Copacii sunt urmăriți în drumul lor de către Peter Wohlleben, de la sămânța călătoare până la onorabila bătrânețe, atât în zilele fericite, cu soare, cât și în iernile reci, neîndurătoare; sunt surprinși în strălucirea deplinei vigori, cât și însângerați de invazii dușmănoase; ne sunt prezentați în timp ce comunică, fotosintezează, hibernează, luptă, disciplinează, protejează, emigrează (!), salvează (!), decid (!)… în toate ipostazele cunoscute și cercetate, în speranța că ne va convinge să-i privim cu alți ochi… Poate că următoarea vizită în desișul pădurii va fi un prilej de a ne pătrunde de viața acestei comunități, de a-i simți respirația proaspătă, de a-i asculta păsul, de a o regăsi regăsindu-ne astfel. Și dacă nu toate misterele Pădurii sunt încă descifrate, perspectiva unui studiu susținut incontinuu este cu atât mai ademenitoare:

„So many questions remain unanswered. Perhaps we are poorer for having lost a possible explanation or richer for having gained a mystery. But aren’t both possibilities equally intriguing?”

Reconsiderarea atitudinii noastre față de păduri face parte nu doar din planul unei operațiuni de salvare, ci și din programul de inventariere al capitalului nostru moral-spiritual. Fără o dovadă de asumare a propriilor erori și de reevaluare a relației om-natură, umanitatea este condamnată atât pe acest Pământ, cât și pe oricâte alte planete ar avea de gând să cucerească.

Editura: William Collins