„Teroare” la Bulandra

Scena Toma Caragiu (sau scena de la Icoanei, cum spun, pe scurt, cei mai mulți dintre spectatori) a Teatrului Bulandra se poate amenaja oricând pentru spectacole în format studio, pentru că scenotehnica permite, dar mai ales pentru că are dimensiunea potrivită. Am văzut Teroare, regia Radu Nica, la premieră și de atunci mă tot gândesc la cele văzute. Un spectacol cu distribuție inegală din punct de vedere valoric, dar nu insist pe acest aspect, pentru că e mai importantă relația dintre actori și spectatori. Faptul că la final se cere sălii să voteze dacă acuzatul, maiorul Lars Koch, este vinovat sau nu induce din start o anumită așteptare publicului, care are două opțiuni (pe lângă cele scrise pe mica telecomandă lipită de mânerul fotoliului): să se centreze pe calitatea discursurilor procurorului, respectiv al avocatului apărării, sau să încerce să aprecieze calitatea jocului actoricesc, pe măsură ce spectacolul înaintează.

credit foto Andrei Gîndac

Este momentul să spun că e un spectacol lung, cu o pauză fixată (deloc întâmplător) înaintea pledoariilor finale și a anunțării deciziei spectatorilor. N-am înțeles opțiunea regizorului pentru a juca cu publicul în sală și pe scenă doar câțiva spectatori așezați în laterale; dacă vorbim de un sistem juridic cu jurați (cum nu este cel românesc, este important de menționat acest aspect), atunci trebuia să se țină cont de poziția juraților în sala de judecată, care sunt suficient de aproape de masa judecătorului și mesele unde stau ceilalți angrenați în proces, încât să nu se piardă din conținutul mesajelor și să nu fie influențați de, surpriză, public. Imparțialitatea juraților este discutabilă din multe puncte de vedere, dar nu acest aspect este important pentru constructul spectacular gândit de Radu Nica, ci tocmai această distanță, care dacă tot există, trebuia fructificată artistic. Faptul că ecranele stau atârnate deasupra scenei și sunt aproape inutile până la scena cu votarea influențează masiv concentrarea spectatorului pe ceea ce este cu adevărat important. Se pierd multe amănunte și date importante din textul scris de Ferdinand von Schirach, un text oricum imperfect (și tradus pe alocuri deficitar – n-am înțeles de ce în locul cuvântului acar s-a preferat macagiu) și aici simt nevoia să limpezesc un pic poziția mea. Kant (și teoria lui în ceea ce privește morala) – sintetizată în celebra expresie „omul trebuie considerat întotdeauna ca scop și nu mijloc”, de aici și sancționarea celor care se folosesc de semeni în îndeplinirea propriilor obiective – sunt pe cât de ușor de citat, pe atât de greu de analizat la nivel teoretic. De la el încoace etica (și nu morala, pentru că din punct de vedere filosofic este o distincție imposibil de ignorat între cele două concepte) s-a dezvoltat ca domeniu de sine-stătător al filosofiei, astfel încât astăzi nu există domeniu profesional care să nu fie reglementat de un set de principii etice (un angajat trebuie să cunoască codul etic sau codul deontologic al firmei etc.), iar sistemul juridic se folosește astăzi de aceste principii mai mult ca oricând.

credit foto Andrei Gîndac

Astăzi vorbim despre două mari tipuri de dileme – constructivă și distructivă -, iar cea de care se folosește Ferdinand von Schirach este una de tip distructiv – orice decizie s-ar fi luat, mureau oameni (nota mea: dilemele se clasifică după multe criterii, dar nu e rostul aici pentru detalii). Faptul că se invocă celebra dilemă a trenului contribuie din plin la manipularea publicului (ceea ce este sancționabil din orice punct de vedere ar fi și face caducă orice decizie finală, pentru că jurații numai imparțiali nu sunt în luarea deciziei), ceea ce mi-a adus aminte de niște meciuri de debate la care am asistat de-a lungul timpului sau la care am fost jurat. De la un punct încolo mie, spectatoare, nu mi-a fost foarte clar cum trebuie să mă raportez la acuzat, ce pălărie să port pe cap, pe cea de jurat sau pe cea de judecător. Cele două pledoarii sunt inegale, iar faptul că se pierde în neant ideea că maiorul trebuia să execute un ordin (pe care nu l-a primit?) nu e deloc de trecut cu vederea, pentru că face parte din procesul de manipulare al publicului. „Ordinul se execută, nu se discută” nu e doar o vorbă-n vânt, ci face diferența în situații de criză cum este cea invocată în textul scris de Ferdinand von Schirach (care, apropo, este și avocat); probabil că intenția acestuia a fost ca spectatorul să plece din sală meditând cu privire la ce trebuie să primeze în luarea unei decizii într-o situație de criză cum este cea din Teroare, numai că eu (și alții ca mine, sunt convinsă) am ieșit din sală cu altfel de gânduri.

credit foto Andrei Gîndac

Dilemele etice nu sunt necunoscute adolescenților din România; orice absolvent de liceu știe că există un capitol în programa de filosofie foarte apreciat tocmai pentru că acolo se pun în discuție unele din cele mai cunoscute dileme ale lumii contemporane, după cum nici formatul de debate nu mai este străin de ei, concursurile cu acest format fiind populare în rândul lor (există inclusiv o olimpiadă națională de debate pentru elevii din ultimele clase de gimnaziu). Mă gândesc că dacă ei vor veni în sală, ca spectatori, la Teroare, vor avea multe de comentat în ceea ce privește textul, dar și maniera de a construi întregul spectacol, care nu este nici fidel în întregime unui format de dezbatere academică, dar nici suficient de convingător din punct de vedere artistic, încât să spui la final că e totuși, spectacol de teatru și nimic altceva. Cu toate aceste minusuri, tind să cred că spectacolul o să aibă parte de istoria lui, dată de un număr (mai mare sau mai mic) de reprezentații cu sala plină. Aici intervine rolul actorilor, care pot ridica mult cota montării. Matei Constantin este perfect în rolul acuzatului, construiește un profil din puține elemente, fără să facă paradă de atitudini pe care noi în mod obișnuit le asociem cu uniforma militară. Camelia Maxim face din rolul președintei completului de judecată unul cheie pentru întreaga montare, la fel și Silvana Negruțiu, în rolul procuroarei (de urmărit reacție celei din urmă în momentul anunțării votului spectatorilor).

credit foto Andrei Gîndac

La un moment dat, unul din personaje (intuiți voi la cine mă refer) spune că dreptatea este separată de moralitate; iată un aspect asupra căruia trebuie insistat acum, mai mult ca niciodată, pentru că da, a face dreptate ține de cele mai multe ori de calitatea și numărul dovezilor, nicidecum de aspectul moral al faptelor care-l aduc pe acuzat în fața instanței. De asemenea, mi-a mai atras atenția o afirmație pe cât de scurtă, pe atât de percutantă: „Constituția este mai inteligentă decât noi”, ceea ce m-a făcut să zâmbesc ironic, pentru că realitatea momentului din România demonstrează contrariul, la cât de des este ea invocată și încălcată cu bună-știință. Teroare, rămâne, pe fond, un spectacol care ne atrage atenția asupra pericolului terorismului și a consecințelor tolerării acestora în numele unor cauze politice.