“Templul părăsit”, Erwin Wickert

Ar fi cazul să accept că lista mea de cărți preferate include ici-colo câte o capodoperă recunoscută, dar e populată mai ales cu astfel de romane, nebăgate în seamă, ale unor autori semi-uitaţi.  Spun asta pentru că am găsit foarte puţine referinţe despre Erwin Wickert (notabil, a fost ambasadorul RFG în România, între 1970-1976) şi al său roman. Un roman pe care l-am citit cu mare plăcere prin anii ’80 şi a cărui savoare m-a urmărit peste ani. Sunt unele cărţi care-ţi spun lucrurile de care ai nevoie într-un fel în care eşti pregătit să le auzi.

M-am bucurat să găsesc ediţia cartonată de la „Minerva”, care să înlocuiască exemplarul răpciugos şi cu incredibile greşeli de legare pe care-l aveam, am decis să-l citesc şi să scriu despre el, aşa că m-am înarmat cu ochelari, pix, creion, post-it-uri, carneţel, cafea, şi, curând, am uitat de toate astea, când, cititor lacom şi indisciplinat ce sunt, am intrat în atmosfera romanului:

 „De aceea, tânăra femeie putea înţelege, iar bărbatul bătrân bănuia măcar ce le fusese dat să trăiască: un zeu tocmai trecuse pe lângă ei. Femeia se înfricoşase, şi nici bărbatului nu-i era tocmai bine.

Când, după o vreme, putură răsufla din nou uşor şi când dădură să-şi continue drumul, îl văzură. (…)

Omul se opri locului şi ridică braţul a prevenire. Se traseră, domol şi fără vreun zgomot, câţiva paşi înapoi şi se ascunseră îndărătul trunchiului gros al pinului.

Şedea în faţa lor pe treptele micului templu părăginit, era uriaş de statură, avea o barbă roşcată şi ţinea mâna la ochi.

Se numea Walter Carow.”

Aş putea spune că e un roman de aventuri. Sau un science-fiction. Sau un roman istoric. Sau o meditaţie pe tema timpului şi a divinităţii. E toate acestea şi e, mai ales, distractiv.

Avem o pereche de matematicieni heidelbergerieni, tandemul ştiinţific clasic, pe de o parte Walter Carow, spirit speculativ, a cărui motivație este pura curiozitate, reprezentantul cercetării fundamentale, pe de alta, prietenul şi ajutorul său, Jule Sommerfeld, cu totul devotat unui daimon modern, progresul, întruchiparea cercetării aplicate. Pe cât e Carow de impozant, la cei peste doi metri, cu antecedente de halterofil, metodic şi scrupulos, pe atât e Jule de mărunt, cutezător, imprudent şi ghinionist.

Teoria la care lucrează cei doi pune la îndoială rectiliniaritatea timpului, iar demonstrarea ei s-ar face inversându-l. Adică, făcând un salt înapoi în timp. Carow face calculele astfel încât să ajungă la Elea, în Grecia colonială, în timpul lui Parmenide. Desigur, lucrurile nu merg conform planului, iar curba temporală pe care călătoreşte se comportă asemenea unui tren CFR. Ajunge la destinaţie cu o mică întârziere. De aproximativ 800 de ani. Aşa că, în loc să ajungă în Elea antichităţii greceşti, aterizează în Velia antichităţii romane, de fapt acelaşi oraş, în timpul scurtei domnii a unui împărat mai obscur.

Scenele din Velia sunt pline de culoare, păţaniile palpitante, iar prieteniile pe care le leagă cei doi călători în timp sunt din cele mai diverse:

 „Piciorul stâng al lui Myiagros este o copită. (…) Acu’ o copită sau două nu-i nici o ruşine. Maică-sa însă pretinde că Myagros nu are copită de ţap ci copită de cal şi că tatăl lui ar fi fost un armăsar.”

Autorul ne smulge din farmecul oraşului roman, locuit de-a valma de oameni de rând, notabilităţi, zei şi alţii, pentru a ne aduce periodic înapoi, la Heidelberg. Scenele contemporane, centrate pe feluritele malversaţiuni ce însoţesc tentativele de publicare ale jurnalului lui Carow, alternează cu cele antice. Dacă antichitatea m-a captivat, incursiunile în anii ’80  emană un farmec mai desuet, asemănător unui poster cu Madonna cu părul înfoiat şi sandale cu şosete. Până la urmă, ele leagă întâmplările şi galeria de personaje ale romanului într-o buclă moebiană.

Cui aş recomanda romanul? Celor care au citit „Legendele Olimpului”, de Alexandru Mitru, pentru că erau lectură obligatorie şi apoi le-au recitit pentru că le-a plăcut, celor care, privind ruinele unui templu antic, au încercat cu ochii minții să-i vadă zeul şi pe cei care-l venerau, celor care se dedau contemplării naturii timpului, celor care nu se sperie de deus ex machina.

Cui nu l-aş recomanda? Celor care încearcă să se lase de fumat. Se fumează cu nesaţ şi contagios.

Şi pentru că spuneam la început de mesajul pe care eu eram gata să-l primesc, iar cartea a reuşit să mi-l transmită, acesta este în egală măsură reconfortant şi neliniştitor: „Universul are simţul umorului”.

Sursa foto scriitor: welt.de

Editura:  Minerva;

Anul apariţiei: 2003;

Traducere de Mihai Isbăşescu;

Nr. pagini: 414;

ISBN: 973-21-0725-1.