E imposibil să povestești totul. A fost ceea ce a fost, după care a rămas ceea ce am văzut și am ținut minte, deja numai o parte din întreg, iar mai încolo are să fie ceea ce pot să povestesc în cuvinte – a zecea parte… (pag. 63)
În domeniul non-ficțiunii, Svetlana Aleksievici pare să dețină o minunată rețetă prin care reușește să redea o istorie a emoțiilor, așa cum chiar ea mărturisește undeva la începutul acestui volum sfâșietor, ce are ca temă războiul din Afganistan din anii ’79-’89 ai secolului trecut. Un război ce a fost mai degrabă ocupație rusă, soldată cu un conflict care părea nesfârșit între armata rusă și simpatizanții comuniști afgani, pe de o parte, și poporul afgan care se împotrivea schimbărilor, pe de altă parte. Am încercat să îmi conturez o cât mai clară imagine istorică a evenimentelor, folosind și datele ce mi-au rămas întipărite în minte din romanele scriitorului de origine afgană – Khaled Hosseini. Dar perspectiva Svetlanei Aleksievici nu se concentrează pe firul obișnuit al istoriei. Ea vrea să scoată la lumină ce a rămas în sufletul celor care au avut de-a face, într-un fel sau altul, cu acest război. Fie că este vorba de cei care au luptat acolo, fie de cei care au pierdut pe cineva drag în războiul din Afganistan, scopul pare a fi dimensiunea interioară a conflictului respectiv, consecințele sale la nivel psihic și sufletesc.
Desigur că sunt cuprinse în mărturiile adunate și detalii ce țin de latura materială, de cea politică sau de cea istorică – un fel de indicii din care s-ar putea reconstitui adevărul istoric. Dar latura emoțională ocupă locul central în demersul scriitoricesc, astfel că, dacă nu puteți suporta imagini dure sau lovituri sufletești puternice, este mai bine să evitați scrierile ei. Eu însă cred că a le citi este obligatoriu, dacă vrem să cunoaștem ființa umană în deplinătatea ei. Căci poveștile ce se desfășoară pe fundalul calm al normalității nu au cum să cuprindă tot. Sunt necesare situații extreme pentru a vedea de câte poate fi un om în stare. Romanele asa-numite “de război” nu au intensitatea emoțională a mărturiilor culese de Svetlana Aleksievici. E adevărat că ele sunt prelucrate într-o formă literară cât mai rafinată, accentuând trăirile celor intervievați. Dar acest lucru nu modifică esența.
Din scrisoarea unui soldat: Mamă, cumpără-mi un bou și pune-i numele Sergent! Când vin acasă, îl omor. (pag.75)
Eram uneori suspendați între viață și moarte, și, tot așa, și în mâinile noastre era viața sau moartea altcuiva. Oare există ceva mai puternic decât sentimentul acesta? Cum ne distram acolo n-o să ne mai distrăm niciodată. Cum ne iubeau acolo femeile n-o să ne mai iuească niciodată în viață. Apropierea morții intensifica totul, ne învârteam permanent în jurul morții, ca moliile în preajma lumânării. (pag.131)
“Soldații de zinc” este a doua carte a Svetlanei Aleksievici pe care o citesc și primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la stilul ei și la poveștile de viață pe care ni le face cunoscute este faptul că știe să atingă miezul sensibil al fiecărui om. În parte este meritul ei, căci brodează frazele tulburător de frumos, în pofida durerii ce emană din acestea. Dar o ajută mult și materia cu care lucrează – întâmplările care, prin natura lor, sunt dureroase. Limitele suferinței umane sunt aproape imposibil de închipuit. Citind aceste mărturii, realizezi că, oricât de groaznice ți s-ar părea cele povestite, este loc de și mai multă suferință. Că totuși, acele cuvinte frumos însăilate, nu redau decât în parte ceea ce a fost, ceea ce au simțit și au trăit acei oameni. Mutilarea cea mai grea este cea sufletească și în “Soldații de zinc” ea este exprimată atât cât poate hârtia să suporte. O pagină neagră de istorie, ale cărei consecințe continuă să se producă mult după ce timpul a aruncat-o în trecut – o rană ce refuză să se închidă. O rană pe care un regim nefast a produs-o atâtor oameni.
Omul se schimbă nu la război, ci după. Se schimbă atunci când privește cu ochii cu care a văzut acolo la ceea ce există aici. În primele luni ai vedere dublă – ești și aici, și acolo. Dar zguduirea aici se produce. Acum sunt gata să cred că asta s-a petrecut cu mine… (pag. 110)
Aceste mărturii au fost culese de scriitoarea belarusă la scurt timp după prăbușirea Uniunii Sovietice și după încheierea acelui război injust din Afganistan. Relatările oamenilor sunt marcate de epoca în care au fost învățați să creadă orbește în idealuri mărețe, iar sâmburele gândirii, plăpând, abia încolțește într-un pământ încă afectat de pârjolul comunist. Un conflict ideatic greu de rezolvat, căci adevărul este insuportabil pentru cei care au fost marcați ireversibil de aventura afgană.
Mi-a rămas în minte un lucru, poate fără mare importanță în contextul evenimentelor prezentate în carte – toate vocile intervievate se refereau la cel de-al doilea război mondial (care revine adesea pe parcursul relatărilor, ca termen de comparație, ca reper) ca la Marele Război pentru Apărarea Patriei, în timp ce, din câte știu eu, în memoria celorlalte state, el poartă același sumbru nume – Al Doilea Război Mondial.
Editura LITERA
Anul apariției: 2016
Traducere din limba rusă: Justina Bandol
Nr. de pagini: 352
ISBN: 978-606-33-0692-1
Cartea poate fi achiziționată de pe elefant, libris sau de pe site-ul editurii.
