„Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman” de Nicholas Carr

Până la mijlocul anilor ’50 ai secolului XX, prezumția conform căreia creierul uman adult este o entitate fixă, rigid conectată, incapabilă de schimbare s-a ridicat la rang de dogmă. În mare parte această moștenire s-a bazat pe viziunea laureatului Premiului Nobel pentru medicină Santiago Ramón y Cajal, care în 1913 a afirmat că traseele nervoase ale creierului sunt „fixe, finale și neschimbătoare”. În pofida apariției dovezilor că sistemul nostru nervos este și produsul experienței personale aduse de Charles Sherrington (laureat Nobel şi el), J.Z. Young, Donald Hebb ș.a., această dogmă continua să fie dominantă printre neurosavanți până la apariția studiului lui Michael Merzenich.

Michael Merzenich a demonstrat experimental că „hărțile corticale sunt plastice chiar și în creierul adult”. Astăzi, termenul de „neuroplasticitate” este cunoscut și în afara arealului de specialitate. Există un acord comun referitor la faptul că parametrii și calitatea „rețelelor neuronale se adaptează la stimulii veniți din afară”. Creierul se modifică și se reorganizează funcțional ca răspuns la experiența posesorului. O mulțime de cărți motivaționale se bazează pe conceptul că conectivitatea neurală nu este fixă, schimbarea poate fi făcută prin voință și stimuli repetitivi, reflexul lui Pavlov fiind ridicat la rang de cult, dar există și cărți serioase care dovedesc aplicabilitatea acestui fenomen în practica neurologică, de la tratarea dislexiei la cea a depresiei. Renunțarea la ceea ce numea psihiatrul Norman Doidge „nihilism neurologic” dădea un pic de speranță pacienților cu leziuni cerebrale sau alte patologii mentale și „oferea o evadare din determinismul genetic, o portiță de scăpare pentru gândire liberă și liber-arbitru”.

Teoria neuroplasticității mai spune că „prelucrarea de informații se realizează la diferite niveluri, cu finalități diferite”. Care ar fi finalitatea în practică pentru cei ce sunt numiți de către George Miller „ființe informavore”? Aceasta e întrebarea la care Nicolas Carr încearcă să răspundă în lucrarea sa Superficialii. Efectul internetului asupra creierului uman.

Domnul Carr nu este neurolog, dar acest lucru nu a împiedicat ca lucrarea lui să ajungă pe lista scurtă a premiilor Pulitzer și să fie declarată printre cărțile cu impact în domeniul pop-science. În cadrul unuia dintre evenimentele de lansare, moderatorul a catalogat lucrarea nu doar bună, ci măreață, pentru că reușește să ne facă conștienți de fenomene majore care, odată intrate în automatism, ne schimbă ca specie.

Superficialii reprezintă continuarea eseului din 2008 Is Google making us Stupid?, scris pentru revista Atlantic. Într-un anumit fel, Carr se inspiră din vizionarismul lui McLuhan care zicea în Understanding Media:

„Efectele tehnologiei nu au loc la nivelul opiniilor și al conceptelor. Mai degrabă ele modifică modelele perceptive constant și fără nici o rezistență (…) Reacția noastră convențională față de toate mediile, anume că modul în care sunt utilizate e ceea ce contează, este postura rigidă a idiotului tehnologic (…) Conținutul unui medium este tocmai halca gustoasă de carne pe care o aduce hoțul ca să distragă atenția dulăului de pază al minții.”

McLuhan vorbește despre vigilența pierdută stând în fața televizorului. Care ar fi consecințele cognitive pentru consumatorul activ de internet?

Ideea cărții a pornit de la o observație personală:

„… ceea ce netul pare să facă este să sfărâme în bucățele capacitatea mea de concentrare și de contemplare. Fie că sunt on-line sau nu, mintea mea se așteaptă acum să primească informații așa cum le distribuie netul: într-un șuvoi rapid de particule. Cândva eram un scufundător în marea de cuvinte. Acum plutesc la suprafață ca unul călare pe un Jet Ski.”

Nicolas Carr își face foarte bine temele, informația esențială despre evoluția neuroștiinței ca disciplină și promotorii ei sunt expuse structurat și accesibil. Abordarea investigativă corelează științele cognitive cu cele filosofice – vezi problema descartiană.

Nicolas Carr concluzionează că până la era digitală trei lucruri au făcut diferența în „mersul neurologic” al ființei umane: ceasul, harta și cartea. Autorul face un paralelism între anxietatea omului contemporan generată de tehnologie și anxietatea legată de apariția scrierii la grecii antici. În ambele cazuri structura vieții înseși se vedea amenințată. „Rămâne chestiunea naturii cuvenite sau necuvenite a scrisului”, zicea Socrate. Adevărata transformare însă s-a produs atunci când secretul lui Gutenberg a devenit accesibil maselor, când s-a popularizat cartea.

Una dintre frumusețile acestei scriituri este pledoaria autorului pentru cartea tipărită. Kindle nu va putea oferi niciodată ceea ce oferă involuntar o carte tipărită: ultima dă un alt tip de experiență de lectură la nivel neuronal, se citește și se memorează diferit de cartea digitalizată. Cartea digitalizată schimbă sensul lecturii și privează creatorul de experment.

«Noua libertate a scriitorului privat a condus la o explozie de experimente care au extins vocabularul, au lărgit granițele sintaxe și, în general, au sporit flexibilitatea și expresivitatea limbii. Acum, că se schimbă din nou contextul lecturii, de la pagina privată spre ecranul comunitar, autorii se vor adapta încă o dată. Ei își vor ajusta tot mai mult opera unui mediu pe care eseistul Caleb Crain îl descrie drept grupalitate, în care oamenii citesc mai ales „de dragul unui sentiment de apartenență” mai degrabă decât pentru instruire sau amuzament. Întrucât preocupările sociale le depășesc în importanță pe cele literare, scriitorii par condamnați să evite virtuozitatea și experimentul în favoarea unui stil afabil și imediat accesibil. Scrisul va deveni un mijloc de înregistrare a flecărelii. Natura provizorie a textului digital promite, la rândul ei, să influențeze stilurile de scriitură. O carte tipărită este un obiect finit. Odată imprimate pe pagină, cuvintele ei devin de neșters. Finalitatea actului de publicare a inculcat în cei mai buni și cei mai conștiincioși scriitori și editori o dorință, chiar o anxietate, de a aduce la perfecțiune operele pe care le produc – de a scrie cu un ochi și o ureche ațintite spre eternitate.»

Cea mai mare problemă a netului este faptul că posedă un sistem rapid de răspunsuri și recompense, ceea ce psihologia numește „întăriri pozitive”. Primim un conținut rapid, despachetat, fragmentat, însoțit de o mulțime de stimuli adiționali care produc modificări trainice și rapide în circuitele și funcțiile creierului, nu neapărat benefice. Creierul se reorganizează mereu dând prioritate zonelor utilizate intens.

„Atunci când cultura determină schimbări ale modului în care ne punem creierul la lucru, ea creează un creier DIFERIT (nota M. Merzenich), mințile noastre întăresc procese specifice îndelung exersate. (…) Și ceea ce nu facem atunci când suntem online are consecințe neurologice. Exact așa cum neuronii care se aprind împreună se conectează împreună, neuronii care nu se aprind împreună nu se conectează împreună. Pe măsură ce timpul pe care îl petrecem scanând pagini de web elimină timpul în care citim cărți, pe măsură ce timpul pe care îl alocăm schimbului de mesaje-text minimale elimină timpul în care compunem fraze și paragrafe, pe măsură ce timpul consumat sărind de la un link la altul elimină timpul dedicat reflexiei și contemplării tăcute, circuitele care susțin aceste vechi funcții intelectuale slăbesc și se destramă. Creierul reciclează neuronii și sinapsele nefolosite pentru alte activități, mai presante. Dobândim noi dexterități și perspective, dar le pierdem pe cele vechi.”

Internetul este ofertant, impactul său asupra cunoașterii, atenției, memoriei, inteligenței este real și periculos. „Fiecare extindere a memoriei noastre este urmată de o lărgire a inteligenței noastre”. Odată dereglat mecanismul creării memoriei de lungă durată, culegem consecințele. Google ne face mai proști. Dacă gândim fenomenul la nivel de individ, impactul nu pare atât de devastator, însă la nivel de societate devine dramatic. Societatea creează cultura.

«Memoria personală modelează și susține „memoria colectivă” pe care se întemeiază cultura. Ceea ce este înmagazinat în mintea individuală – evenimente, fapte, concepte, abilități – este mai mult decât reprezentarea unei personalități distincte „care constituie sinele (…) Fiecare dintre noi poartă și proiectează istoria viitorului. Cultura se susține prin sinapsele noastre”.»

Să nu ne mire răspunsurile din analiza lui Frédéric Martel (ref. Cultura Mainstream), când sursa cunoașterii se rezumă la un bufet suedez de hyperlinkuri. Superficialii își merită toate calificativele de pe copertă: „elocventă, uluitoare, revelatoare, esențială, provocatoare, nota 10”. Nu s-a exagerat cu nimic.

Superficialii. Efectele internetului asupra creierului uman de Nicholas Carr