Sublimări labirintice

Debutul în proză al lui Alexandru Tiepac, cu volumul Ics. Fucktotum (Editura Tracus Arte, București, 2016), promovează anumite peisaje desprinse parcă din crunte lumi postindustriale unde, într-o manieră foarte radicală, totul este (re)pus în discuție. Discursul continuu parcurge zone eterogene cu impact puternic asupra lectorilor. Elementele unei naturi cumva à rebours asigură fundamentul acestei atmosfere bîntuită de traume și sublimări estetice. Sunt vizate toate acele reminiscențe de o specială visceralitate, care generează texte reprezentative pentru un subconștient supliciat. Observăm la Alexandru Tiepac certa vocație a labirintului, unul oceanic și studiat-ambiguu, care, încetul cu încetul, acaparează. Parcă de nicăieri e revelată funcția soteriologică a iubirii, transfigurare făgăduind, cândva, efluvii apolinice. Libertatea beneficiază de o asumare plenară. Cavalcada viselor etalate în carte posedă tușante virtuți enigmatice. Punctual, venerația este consonantă cu trivialul, relație cu adânci, asumate reverberații abnorme. Apropiere abisală de paradigma nervaliană, nu trebuie pierdute din vedere nici peisajele halucinatorii, mereu camuflând răspunsuri. Dereglările au un rol bine determinat în turbionul prozelor lui Alexandru Tiepac. Printre multe alte motive, un posibil alter ego urmărit de umbra lui Thanatos generează ipostaze nocturne în registru pluvial. Imaginația, de multe ori cu accente tiranice, se integrează unei spațio-temporalități aparte. Iată această înfricoșată, halucinatorie mostră epică: “(…) Se face că sunt într-o încăpere, aceeași de fiecare dată, complet goală, cu pereții plini de cărți, dar fără tavan, deasupra este un cer plin de stele, mă simt mic și singur, apoi văd bila, Care bilă?, hei omule care bilă?, ce-i cu tine, parcă ai intrat în transă?, ce ești așa speriat?, ce dracu ai?, care bilă?, O bilă de sticlă în care este reflectată toată lumea mai puțin eu și tu, Destul de nasol nu? (…)” Unele teritorii ideatice abordează exclusiv problematica iubirii, mereu cu aparențe diferite, dar constantă la nivel esențial. În proza lui Alexandru Tiepac universul se poate dematerializa instantaneu, pentru a se coagula apoi conform unor precepte apropiate marilor evaziuni imaginare fără întoarcere, acolo unde distanța dintre sacrilegiu și sacramental ia valori iluzorii. Numeroasele vilegiaturi au, deasemenea, un accentuat nivel morganatic, unele provocând plăcere, altele fiind situate în siajul spaimei. Stările terminale sunt descrise cu deosebită acuitate, astfel încât, câteodată, fluxul acțiunii e intersectat de câte o entitate cu alură daimonică, făcută să accentueze iraționalul înconjurător. Aminitirile posedă accepțiuni traumatizante. Plurivalența interpretărilor ne îndreaptă spre un halou tot mai copleșitor, sincretism al contingenței cu destructurarea. Personajele care animă textele lui Alexandru Tiepac se înscriu într-o sferă animată de impulsuri greu cognoscibile, totul culminând cu acerba căutare a semnelor transcendenței. Odată cu volumul Ics. Fucktotum asistăm la un volum valoros, ale cărui multiple greșeli de corectură ar trebui să constituie un drastic semnal de alarmă pentru o editură cu pretenții. Toate felicitările pentru autor, Alexandru Tiepac, cel care prin proza sa ne poate reaminti, mutatis mutandis, de Fiicele focului creator, proprii lui Gérard de Nerval.

Un text scris de OCTAVIAN MIHALCEA

14658313_1069274799807347_4605321_n Editura Tracus Arte